Forța de atracție a populismului

Termenul a fost utilizat pentru prima dată în Statele Unite, la sfârșitul secolului al XIX-lea. Fermierii americani, afectați de dobânzile mari și de tarifele impuse de marile companii feroviare, s-au organizat politic sub numele de „populiști” și au creat The People’s Party (partidul poporului). Aceștia au susținut ideea că „oamenii simpli” trebuie să conducă țara, nu elitele financiare, deținătorii monopolurilor agrare și industriale, marii magnați ai vremii, în genul lui John D. Rockefeller, Cornelius Vanderbilt, Andrew Carnegie, Henry Ford și J.P. Morgan.

În aceeași perioadă, în Rusia țaristă, intelectuali revoluționari idealizau rolul țărănimii în construcția unei noi societăți. Mișcarea narodnică vedea în popor sursa autentică a regenerării politice. De atunci și până astăzi, populismul a îmbrăcat forme diverse, dar a păstrat două trăsături esențiale: apelul direct la „popor” și critica vehementă a elitelor. Printre cei mai activi populişti ruşi îi nominalizăm pe Alexandr Herzen, Mihail Bakunin, Nicolai Cernâşevski, Gheorghi Plehanov. Figură emblematică a populismului rus, Al. Herzen (1812-1870) era un anti-elitist convins, susţinând totodată necesitatea unui război al ţăranilor împotriva orândurii politice de atunci (Guy Hermet, Sociologia populismului).

Populismul apare, de regulă, în momente de nemulțumire socială. Atunci când cetățenii simt că partidele tradiționale (mainstream) nu le mai reprezintă interesele, când inegalitățile cresc sau când sistemul pare blocat, apar lideri care susțin că vorbesc în numele „oamenilor obișnuiți”. Ei contestă doctrinele consacrate și promit soluții rapide la probleme considerate până atunci imposibil de rezolvat. În regimurile democrate, eticheta de „populist” este adesea folosită cu sens negativ, fiind aplicată politicienilor care sfidează consensul liberal. De multe ori, discursul populist mobilizează resentimentele față de străini, minorități sau elitele culturale. În acest sens, populismul este asociat cu intoleranța, simplificarea excesivă a realității și respingerea pluralismului. Istoria recentă oferă numeroase exemple: de la Juan Perón în Argentina la lideri contemporani precum Viktor Orbán, Marine Le Pen, Vladimir Putin, Donald Trump, Călin Georgescu. Populismul este legat de personalități puternice, capabile să polarizeze societatea și să reconfigureze competiția politică în jurul propriei imagini.

Populismul generează dezorientare în rândul partidelor tradiționale (mainstream) percepute drept uzate sau ineficiente, contestă doctrine și programe considerate depășite și reconfigurează spațiul competiției politice, recentrându-l în jurul figurii liderului carismatic. În acest sens, politologul Philippe C. Schmitter subliniază că populismul se manifestă ca o mișcare care își caută susținerea dincolo de clivajele consacrate dintre partidele existente – sau chiar le ignoră – mobilizând sprijinul public prin focalizarea asupra unui lider ce pretinde că poate soluționa un set de probleme anterior socotite fie imposibil de rezolvat, fie inoportune pentru agenda politică.

Discursul populist poate simplifica excesiv realități sociale complexe, reducând dezbaterea publică la opoziții binare între „poporul pur” și „elitele corupte”. În această logică antagonică, pluralismul este comprimat, iar adversarul politic este delegitimat moral, nu doar contrazis. Populismul tinde să personalizeze puterea, să privilegieze liderul carismatic și să erodeze mecanismele instituționale de control și echilibru. Discursul său poate mobiliza resentimente, poate instrumentaliza temerile colective și poate alimenta polarizarea, generând o cultură politică a confruntării permanente. În formele sale radicalizate, populismul riscă să submineze statul de drept și să slăbească autonomia instituțiilor.

Cu toate acestea, discursul populist reprezintă și un semnal de alarmă atunci când distanța dintre elite și cetățeni devine prea mare. Prin tematizarea frustrărilor sociale, a inegalităților sau a deficitului de reprezentare, populismul poate reactiva participarea politică și poate readuce în prim-plan teme ignorate de establishment. În anumite contexte, politicienii care pretind că vorbesc în numele poporului exprimă o cerere de re-politizare a spațiului public, contestând tehnocratizarea excesivă și reamintind principiul suveranității populare. Astfel, populismul poate revitaliza dezbaterea democratică, chiar dacă o face printr-un registru retoric tensionat. În această perspectivă, populismul nu apare exclusiv ca patologie a democrației, dar nici ca soluție normativă.

Într-o democraţie consolidată populismele pot fi nu doar „negative”, ci şi „pozitive” în măsura în care propun soluţii la o situaţie de blocaj politic (P. Schmitter). Retorica populistă poate fi utilizată ca o strategie comunicaţională de a evita probleme presante ale unei societăţi aflate în criză politică, socială sau economică. Populiştii sunt politicieni abili în arta discursului public, maximizându-şi deliberat efectul scenic pentru obţinerea suportului popular concretizat într-un procent electoral cât mai mare şi, în consecinţă, un număr cât mai mare de mandate parlamentare. Discursul emoţional-afectiv al populiștilor înlocuieşte discursul logic-raţional al politicienilor „profesionişti” sau al „tehnicienilor puterii”. Strategia discursivă a populistului exploatează frustrările, angoasele şi aşteptările colective şi, totodată, combate virulent orice luare de poziţie „ne-populară” care se situează conform logicii sale împotriva interesului general.

În România ultimilor ani, populismul și-a consolidat vizibil prezența pe scena politică, manifestându-se atât prin retorici anti-elitiste, cât și prin ascensiunea unor formațiuni și lideri care capitalizează nemulțumirile electorale față de clasa politică tradițională. După 1989, apelurile directe la „popor” și la idealuri naționale, exploatate în discursurile politice, au fost constante, iar acestea s-au cristalizat, în unele perioade, în proiecte politice organizate, de la formațiuni radicale ca Partidul România Mare (PRM), Partidul Unității Națiunii Române (PUNR) în anii de tranziție postcomunistă, la revenirea populismului de extremă-dreaptă după 2020, care pune accentul pe valori tradiționale, euroscepticism și revendicări legate de identitatea națională. Această dinamică reflectă nu doar o tradiție politică mai veche, din România interbelică, continuată și în comunism prin discursul populist-naționalist, ci și disponibilitatea unor segmente semnificative ale electoratului de a recepta mesaje simplificate, polarizante și critice la adresa elitelor politice.

Studiile sociologice recente arată că orientările populiste sunt răspândite în straturile sociale vulnerabile, cu educație precară, cu acces necritic la informația din mediul online, afectate de crize economice și de pandemie. Discursul populist din România actuală se suprapune peste narațiuni conspirative sau naționaliste, accentuând opoziția între „popor” și „elite” percepute ca deconectate de la realitățile cotidiene. Populismul românesc găsește un mediu extrem de fertil în polarizarea socioeconomică de astăzi. Guvernanții de ieri și de azi par insensibili, inegalitățile sunt prea mari, clasa de mijloc se subțiază, iar povara reglării dificitului bugetar este pusă pe umerii celor mulți, slabi, fără voce puternică: elevii, persoanele cu dizabilități, bolnavii cronici, săracii satelor și orașelor. Tăierea salariilor, reducerea beneficiilor sociale, creșterea taxelor și impozitelor, inflația galopantă aruncă oamenii disperați în brațele liderilor care practică un discurs populist.

În ultima perioadă, sociologii și politologii vorbesc tot mai des despre „neopopulism”. Această abordare recentă în discursul politic constă într-o critică acerbă a globalizării, în contextul digitalizării și al transformărilor economice și culturale din ultimele decenii. Dacă populismul clasic era asociat mai ales cu mișcări agrariene sau național-populare din secolele XIX-XX, neopopulismul este un fenomen specific democrațiilor actuale, caracterizat printr-o retorică anti-elitistă modernizată și prin utilizarea intensivă a noilor tehnologii de comunicare (platformele digitale, rețelele de socializare, algoritmi de segmentare și profilare psihopolitice, marketing online targetat). În fața neopopulismului sau a populismului digital, discursul logic-rațional colapsează. S-ar putea să vină o vreme în care nu ne vom mai înțelege unii cu alții.

Ciprian Iftimoaei este conferențiar universitar doctor în cadrul Facultății de Științe Politice și Administrative, Universitatea „Petre Andrei” din Iași

Publicitate și alte recomandări video