Fotbalul, un joc tribal

M-am uitat cu reținere la meciurile României de la Euro 2024. Mi-a fost teamă să îmi dau drumul sentimentelor cum o făceam altă dată. Am mai spus că am trecut la un moment dat printr-un traumatism care m-a marcat, la meciul dintre Steaua și Middlesbrough (2006). De atunci fotbalul românesc pentru mine nu a mai existat. Și chiar așa a și fost. Ne-am afundat încet și sigur într-o negură a celor care nu reprezintă nimic în acest sport, care nu prezintă niciun pericol pentru nimeni. Am avut înfrângere după înfrângere pe toate planurile, am lipsit de la toate campionatele importante. Am fost inexistenți. Acum, însă, e un nou avânt, la care se adaugă și toată publicitatea în care e clar să s-a investit o mulțime de bani propovăduind renașterea României din propria cenușă. Așa că am catadicsit măcar să mă uit la meciuri.

Nu aveam mari speranțe, însă trebuie să recunosc că au fost câteva momente când m-am găsit pe punctul de a ceda tentației. Am fost foarte aproape. Pentru că s-a văzut că parcă joacă bine băieții. Nu am sărit în sus cum făceau ceilalți, nu am plâns, nu am cedat nervos aruncând lucruri prin casă ca altă dată, dar am sperat. Reținerea a rămas cu mine până la sfârșit, din păcate, alimentată de data asta nu doar de dezamăgirile din trecut, cât mai ales de observarea involuției României din punctul de vedere al consistenței jocului. Țara de azi nu mai e la fel cum era acum 20 de ani când avea echipe bune la fotbal. Chiar dacă o ducem mai bine ca popor, din punct de vedere material, decât atunci, chiar dacă avem mașini și case scumpe, suntem la curent cu tot ce mișcă în materie de tehnologie, mentalitatea nu a progresat și ea, ci mai degrabă, a decăzut. Din această cauză credem în mod eronat că suntem mai buni decât suntem cu adevărat. Asta numai și numai pentru că avem haine mai curate și mai scumpe pe noi și ținem în buzunar telefoane de ultimă generație. Nu, haina nu face pe om decât în aparență, la fotbal, în schimb, contează doar esența, substanța reală din care e formată o echipă. Cu asta nu poți înșela pe nimeni. Acolo, pe teren, în lupta corp la corp se vede adevărata valoare. Nicăieri în altă parte. Acolo nu te mai poți ascunde, nu mai poți păcăli pe nimeni pentru că se vede tot. Iar din acest punct de vedere, singurul care contează cu adevărat, lucrurile sunt clare: România nu este încă la nivelul celor mai buni. Și nu cred că sunt singurul care gândește astfel. Doar un noroc ne-a adus aici, și unul mai mare ne-ar mai fi trecut încă o treaptă în campionat, altceva nu.

Îi înțeleg pe acei români care și-au pus întreaga speranță în jucătorii noștri, care și-au pierdut vocile urlând pentru ei, care au dat o mulțime de bani pe biletele de intrare la meciuri. Era normal să fie așa, s-au acumulat în acești ani multe sentimente de frustrare, iar o rază de speranță, oricât de mică ar fi, înseamnă pentru un orb aproape cât un răsărit. Sincer însă, cred că toți simțeau asta în adâncul sufletului, că nu e încă momentul, și nu ar fi fost prea mulți care și-ar fi pus întreaga lor avere la bătaie într-un pariu pentru victorie. Sentimentul acela, că nu suntem încă atât de buni, a rămas. Avem dorința, avem atitudine, dar profesionalismul ne lipsește. Se vedea clar că nu se găsesc la pase, că nu aleargă atât de repede ca adversarii, că nu construiesc într-un mod organizat, ci merg în mare parte la plesneală. Da, din păcate chiar și în fotbal se văd repercusiunile zicalei „las-o că merge și așa”. Mai avem de muncit până să ajungem sus, iar minuni în acest domeniu, sau în oricare altul, nu prea se întâmplă. Nu au cum. Fără un fond muncit, organizat, studiat, nu se poate.

Fotbalul arată multe, nu este doar un simplu sport, un simplu joc între două echipe cu spectatori. Fotbalul este sportul în care se simte cel mai bine pulsul unei națiuni. Iar acest lucru se întâmplă din mai multe motive. În primul rând are loc pe stadioane imense cu zeci de mii de spectatori unde există condiții ideale pentru acumularea energiilor primitive umane. El este echivalentul în lumea modernă a luptelor pentru supremație dintre triburile de altă dată, dintre grupurile de oameni semisălbatici din vechime. Despre asta e vorba aici, despre instincte primare. Nu are cum să fie un simplu joc, el imită confruntările pe viață și pe moarte care au rămas adânc imprimate în genele noastre. Victoria înseamnă viață, prosperitate, hrană, plăcere, iar înfrângerea, moarte, pierzanie, surghiun, suferință. Orice rezultat al bătăliei avea un efect concret imediat și extrem de puternic. Noi nu ne mai dăm azi seama de asta când privim un meci în care suntem implicați emoțional pentru că rămânem la fel ca înainte după ce se termină. Nu ne mai alungă nimeni de acasă, nu ne mai amenință cu moartea ori tortura, însă undeva, în adâncul nostru, teama a rămas.

De aceea fiecare gol al adversarilor înseamnă un pumnal înfipt în inima noastră proprie, echivalentă cu panica. Fiecare jucător de-al nostru căzut pe teren înseamnă o șansă în minus de a câștiga. Fiecare decizie greșită a arbitrului înseamnă o nedreptate la fel de mare ca o trădare.

Este evident. Fotbalul nu e doar fotbal. De aceea orice sacrificiu făcut pentru el pare un lucru firesc, este echivalentul sacrificiului pentru susținerea propriei armate care, la rândul ei ne garantează siguranța și supraviețuirea.

De aceea nu poți simți asta decât numai pentru ai tăi, pentru tribul din care faci parte. Niciodată n-ai să devii pasional în asemenea măsură cu altcineva, cu o altă echipă/ armată. Mereu e vorba despre „ai noștri” și „ceilalți”. Să ne uităm și la războaiele adevărate din jurul nostru, din lume. N-ai să fii niciodată implicat emoțional într-un conflict/ joc care nu te privește. Ai să ții cu unii sau cu alții, ca și cum te-ai uita la un meci de fotbal în care nu joacă România, dar atât.

Nu degeaba mulți suporteri fanatici duc mai departe această patimă și se angajează în lupte adevărate, în ciocniri violente, deseori sângeroase cu presupușii dușmani care vor să le ia „pământurile” și „posesiile”, să le „omoare copiii”, să le „siluiască femeile”. Pornirile primitive ale luptei pentru supraviețuire scapă de sub control foarte ușor când sunt lăsate libere, iar fotbalul, cu zecile de mii de oameni prezenți pe stadion, e mediul perfect pentru asta. E foarte greu să te împotrivești, să ignori aceste trăiri.

Iată de ce refuz să mă implic emoțional. E o decizie pe care o ia fiecare pentru că, spre deosebire de celelalte animale, omul are capacitatea de a-și controla partea instinctuală în anumite condiții.

Românii noștri, tribul nostru, e încă la marginea câmpului unde se bat marile triburi. Suntem încă departe de a tânji măcar la bunătățile și gloria celor mai puternici. Ne dorim acest lucru, e normal să o facem și poate vom reuși într-o bună zi. Deocamdată, ceea ce putem face e să privim de la distanță cum se zbat ceilalți pentru victorie fără să simțim nimic. E și ăsta un avantaj, asemenea Luceafărului…

Briscan Zara este scriitor și publicist

Publicitate și alte recomandări video