Voluntarii din Vama Sculeni au fost cei care i-au pus pe toţi protagoniştii în legătură. Ei sunt cei care s-au organizat încă de la începutul războiului din Ucraina într-un grup de suport pentru refugiaţi. I-au întâmpinat în vamă, când veneau speriaţi şi obosiţi, i-au îndrumat către cazări şi ţin legătura cu cei care au ales să-şi continuie drumul, până când aceştia ajung la destinaţie. Iar pentru cei rămaşi în Iaşi le organizează şi activităţi de relaxare.

Oana Strugariu este una dintre voluntarele care s-au aflat în Vama Sculeni încă din primele zile de război, şi merge în vamă ca la lucru, când trebuie să intre “în tură”, după un program clar stabilit.

Dar, explică ea, “voluntarii din Vama Sculeni se ocupă nu doar de ce se întâmplă în vamă, încercăm să facem activităţi cu refugiaţii care sunt în Iaşi. Una dintre activităţi este aici, la Arca lui Noe. Doi bucătari veniţi din Olanda îi învaţă pe copiii ucraineni să gătească. În unul dintre aceste ateliere vor învăţa să facă brioşe, în altul vor face sendvişuri”.

Olandezul Harry: Venim aici de 9 ani

Chiar la intrarea în parcul fermei, pe o terasă, Harry, unul din cei doi bucătari olandezi invitaţi să le arate copiilor cum pot pregăti uşor gustări sau deserturi delicioase, aşeza într-un cuptor câteva tăvi cu brioşe, al căror miros de prăjitură avea să se întindă ademenitor peste dealuri.

Cât s-au copt brioşele, Harry a povestit: “Venim de nouă ani aici, am ajutat copii cu dizabilităţi, apoi am început să dăm lecţii – eu de patiserie, Simon de gătit – la şcoala Ion Holban. Ajungem în februarie, mai, septembrie şi noiembrie, stăm câte două săptămâni şi dăm lecţii de gătit. Cu Corona, din păcate, copiii pe care îi pregăteam au terminat şcoala şi nu i-am mai văzut. Aveam şapte elevi şi toţi şapte şi-au găsit de lucru în restaurant”.

Pe partea stângă, pe o altă terasă a parcului, rusa, ucraineana, engleza, româna şi olandeza se amestecau într-o zarvă plăcută, în tandem cu sosul remoulade, proaspăt preparat pe masa de camping.

Iar, Simon, cel de-al doilea bucătar olandez, explica unui alt grup cum se fac sendvişurile din somon şi capere. Liudmila, din Odessa, compara Iaşul cu oraşul ei natal, în vreme ce Nazar, student în Iaşi, venit tot din Odessa, îi traducea spusele din rusă sau ucraineană: “E foarte frumos Iaşul, de o lună locuiesc aici. Copiii merg la şcoală şi eu lucrez online, remote, sunt angajată la o bancă din Ucraina. Doar că e mult mai calm, mai liniştit decât Odessa. Şi marea nu ajunge până aici. E frumos, dar vrem acasă”.

„Am obosit. Ne întoarcem acasă”

Curând, copiii au abandonat gătitul, mamele au rămas “la cratiţă”, câteva fetiţe ademeneau pisicile cu felii de castraveţi tăiate fin, iar câţiva voluntari săritori se antrenau la trambulină. La mică distanţă de ei, Viktoria îşi supraveghea fetiţa, în timp ce mărturisea că a luat deja calea înapoi spre Dnipro, Ucraina.

Nu ştie ce va face mâine, nu ştie când va ajunge acolo, nu ştie ce va găsi acolo, dar a obosit de pribegie: „E cea mai frumoasă zi de când am ajuns, copiii noştri sunt aici împreună, se joacă, zâmbim, e un loc frumos, care ne dă energie. Suntem în România de două luni, dar vrem să pornim din nou la drum. Pentru că nu ştim ce va fi mâine, familia noastră a hotărât să se întoarcă acasă. Am stat în Oneşti, dar am obosit. Sunt mai multe reguli aici şi viaţa e foarte diferită de viaţa noastră din Ucraina înainte de război. Am avut o oprire de o noapte în Negreşti, ca să ne odihnim, dar apoi maşina mi s-a stricat, copilul s-a îmbolnăvit, mama s-a îmbolnăvit. Aşa că ne-am oprit aici. Dar să vezi atât de mulţi oameni care sunt ferciţi să te ajute, asta ne-a şocat: nu plătim pentru cazare, voluntarii organizează actiuni ca să ne distreze. E... un miracol. E ca o vacanţă. În fiecare zi trăim. Respirăm. Dormim. E ca un tratament de recuperare”.

Atelierul de gătit s-a încheiat cu o masă plină de gustări la care s-au aşezat, uniţi pe Arca lui Noe, ucraineni, români, moldoveni şi olandezi.