Pe de altă parte, te gândeşti şi la faptul că se apropie marginea gropii. Dar asta e de obşte tuturor - te încălzeşte oarecum ideea.

În fine, un an 2021 vă urez!

***

În Iaşi a existat un grup de tineri care, înainte de revoluţia din decembrie 89, a încercat să facă opoziţie faţă de regimul Ceauşescu. Au fost depistaţi, închişi, anchetaţi şi bătuţi la Securitate, apoi eliberaţi pe 22 decembrie. Întâmplător, am lucrat cu ei la acelaşi institut de cercetare - CCSITUMP, îi cunosc pe toţi, cu unii sunt şi amic. Nu, nu am fost revoluţionar, chit că mulţi după aceea au astăzi la Iaşi, ca şi în toată ţara, certificate de revoluţionar, deşi, în afară de răscoală cu nevasta la bucătărie şi în pat, n-au făcut nimic-nimicuţa.

După 22, când a fost eliberat de la Securitate, poetul Cassian Maria Spiridon şi-a pus o brasardă tricoloră pe braţ. A umblat câteva zile cu ea, pe urmă n-o mai avea. L-am întrebat de ce n-o mai poartă.

-De când l-am văzut pe Mutu, directorul de la Centrală, că poartă şi el brasardă, mi-am scos-o.

Da, deja începuse faza a doua a „revoluţiei”- cea iliesciană.

***

Locuia în Iaşi, în oraşul culturii, cum i se zice. Dar dacă ne referim la Bularga cel puţin, unde locuia el, nici nu poate fi vorba de „oraşul culturii”. Dacă nu ştiţi, să vă spun că Bulargăi jmecherii îi mai spun ŢŢŢ, adică Ţaţe, Ţoape şi Ţărani („ţarani” aşa cum judecă jmecherii cu mintea lor puţină, adică nişte oameni de nimic, nu ca ei, rurbani, rurali+urbani, de Bularga). Sigur, locuiesc şi nejmecheri aici, adică oameni de treabă. Hombre, despre care vreau să vă vorbesc, este unul dintre ei. De bună seamă că şi alte oraşe au oameni de treabă. Spun asta, deşi n-am fost la Londra, Paris sau Târgu Bujor. Dar Iaşii au... cum să vă spun... au aşa un aer destins, pe care-l simţi şi la şase dimineaţa, când ieşi împreună cu ceilalţi beţivi din non-stopuri. Am spus destins, nu distins, că distins e vorbă mare, îl găseşti la Roma, la Viena sau la mai-sus pomenitele Londra sau Paris, pe când Iaşul... Iaşul are cevaaa... aşa cum ai un bibelou hâd în casă de ani de zile, ştii că-i ca dracu, dar e al tău, nu te poţi despărţi de el. Când am zis „hâd”, nu m-am referit, desigur, la Copou, la bulevardul Ştefan cel Mare sau la strada numită odată Bărbosu, adică Karl Marx, acum Lascăr Catargiu, ci la Bularga, la fosta Zonă Industrială şi la măhălăli, cum le zicea George Vasiliu zis Bacovia, dar el se referea la Bacău, dar, de bună seamă, nici Iaşii nu sunt departe. În fine, nu mai ştiu ce voiam să zic.

A, da! Acest Hombre e prietenul meu. Mă rog, prieten! Prietenia e atunci când, bunăoară, vezi într-o seară cu cel pe care-l socoteşti prieten bulevardul sau strada cea mai cea, luminile strălucitoare ale maşinilor, becurile ca nişte boabe de chihlimbar (habar n-am ce e chihlimbarul, dar scriu aşa, că „dă bine”) înşirate pe aţă, şi eşti convins că prietenul tău vede acelaşi lucru ca şi tine, are aceleaşi sentimente la vederea acestei străzi şi simţi pur şi simplu, da, simţi pur şi simplu că aparţii de prietenul tău, te simţi faţă de el ca o felie de pâine unsă cu unt lipită de altă felie de pâine.

Aşa sunt eu cu Hombre. Prietenia noastră, ca şi iubirea, iartă totul, cum zice Apostolul, e ca un computer pe care îl dai în „sleep”, nu moare niciodată vasăzică; bolboroseşte acolo, adună şi selectează informaţiile. Uneori mă încumet să mă întreb: Oare nu cumva prietenia reprezintă calea spre fericirea individuală, care să poată înlocui celelalte precare relaţii umane, cu obligaţiile lor cu tot? Căci prietenia asta e: fără obligaţii. E o fericire fără obligaţii.

***

Am scris o cronică la Îngerii loviţi de Claudiu-Valeriu Conţevici (a apărut în ZdI). Dumnealui vorbeşte acolo în cuvinte inspirate de Tuţa, o fată pe care-o iubea cu inocenţă.

Faptul mi-a amintit de când eram student şi mă întâlneam cu Maria, viitoarea soţie, la sfârşit de săptămână şi băteam străzile Iaşilor. Ne ţineam de mână, ne pupam, iar când ploua stăteam pe o bancă de la ieşirea dinspre vale a Universităţii, sub nişte sălcii, până ce ne făceam uzi leorcă. Într-o duminică nu m-am mai dus la Iaşi, la căminele din Puşkin - voiam să scriu o lucrare. Dar m-am frământat toată duminica, n-am putut scrie nimic. Luni dimineaţă, când am mers la cursuri, o colegă de cameră a Mariei, Leti de la Târgu Mureş (ce mai faci tu, dragă Leti?), mi-a zis: „Vai, Maria a plâns toată duminica că nu ai venit”.

Şi atunci mi-am zis: Gata, Radule, nu ai scăpare: te-ai prins!

***

Când te desparţi de cineva drag, când nu iei un examen, când în general suferi un eşec important (of, dar ce e important? nimic, zic eu de la înălţimea vârstei mele), te simţi ca şi cum eşti carbonizat. Ca un copac pe care fulgerul îl loveşte şi-l tot loveşte.

Dar a doua zi, sigur, iarăşi răsare soarele şi pe uliţa ta, cum se spune. Altul şi totuşi acelaşi.

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist