Sondajele din ultimele zile arată că pe francezi nu-i interesează apropiatele alegeri legislative (primul tur e pe 12 iunie). Filosoful german Peter Sloterdijk spunea recent că alegerile prezidenţiale sunt un fel de carnaval, în care francezii îşi oferă plăcerea să se descheie la toţi nasturii. Îmi îngădui să nuanţez: nu la toţi. Mai rămăseseră nasturi, aşa cum vom vedea imediat, şi pentru scrutinul parlamentar.

Între timp, Macron a compus un guvern care, teoretic, ar trebui să-i asigure majoritatea. Partidul care îl susţine a fost botezat Renaşterea şi a rămas la fel de indecis ideologic. Ce contează: macroniştii aplică o metodă cunoscută, racolarea politicienilor de la alte partide, de dreapta şi - mai ales - de stânga. După ce reluaseră sloganul clasic, „să punem stavilă extremei drepte”, au descoperit că extrema stângă, sub conducerea lui Jean-Luc Mélenchon, a devenit mai periculoasă decât partidul lui Marine Le Pen. În consecinţă, executivul actual (căruia comentatorii îi prevăd o viaţă scurtă) a fost alcătuit în aşa fel încât să „ciupească” (scuzaţi termenul) din electoratul mélenchonist. Aşadar, guvernul condus de Élisabeth Borne mai cuprinde şapte femei, alături de şapte bărbaţi: paritate perfectă, menită să dea satisfacţie militantelor feministe şi să atragă voturile femeilor. Sunt şi alte numiri „strategice” în guvern, mă voi opri la două dintre ele.

Portofoliul Educaţiei Naţionale i-a fost încredinţat lui Pap Ndiaye (n. 1965). Născut dintre-un tată senegalez (care s-a întors definitiv în ţara lui când Pap avea trei ani) şi o mamă franţuzoaică, noul ministru a făcut studii în Statele Unite şi la înalte institute universitare din Franţa, după care s-a lansat într-o briliantă carieră academică. Este fratele cunoscutei romanciere Marie Ndiaye (care a obţinut şi premiul Goncourt), ce s-a ilustrat în politică prin vehemente diatribe la adresa dreptei („dreapta înseamnă moarte”, îi plăcea să repete, preluând cuvintele altei scriitoare). Cât despre Pap Ndiaye, el a mers pe calea studiilor post-coloniale, cheie perfectă astăzi (alături de studiile de gen) pentru a pătrunde şi a promova în mediile universitare. Nici el, nici sora lui nu s-au izbit vreodată, în Franţa, de prejudecăţi rasiste. Marcat de sejurul în Statele Unite, publică mai multe studii despre comunitatea persoanelor de culoare şi despre mişcarea Black Lives Matter. Lucrurile se complică atunci când utilizează aceleaşi grile pentru a analiza situaţia din Franţa. Dacă în SUA el identifică un rasism de stat, în Franţa ar fi vorba de un rasism structural: o afirmaţie asupra căreia planează un mare semn de întrebare. Nu e singurul derapaj al lui Ndiaye. Dovadă vie că meritocraţia funcţionează în societatea franceză, el socoteşte că minorităţile sunt discriminate şi că universalismul republican l-ar favoriza de fapt pe „bărbatul alb heterosexual” (despre contradicţiile gândirii lui Pap Ndiaye au scris lămuritor ziarista Valérie Toranian şi filosoful Luc Ferry). Se alătură vocilor care condamnă forţele de ordine şi o elogiază pe Assa Traoré, militanta radicală ce etichetează statul francez drept profund rasist. Neagă existenţa raselor biologice, dar conceptul de rasă, adaugă el, trebuie să figureze mai departe în Constituţie, pentru că el ne permite să analizăm „privilegiul alb”…

Aceste poziţionări, când tranşante, când contradictorii, derutează. Ndiaye are şi apărători, inclusiv în publicaţii socotite a fi mai degrabă favorabile dreptei. Întrebarea rămâne: va avea Franţa, pentru prima oară, un ministru al Educaţiei „woke”? E foarte probabil ca alegerea făcută de Macron să fi fost în mod deliberat provocatoare. Simptomatic e şi faptul că extrema stângă a salutat numirea lui Diaye (care, în paranteză fie spus, neagă existenţa islamo-stângismului, ceea ce ar fi un semn de orbire dacă n-ar fi unul de oportunism). Până una-alta, toată lumea aşteaptă primele decizii ale noului ministru: se va vedea dacă el are doar un rol decorativ sau dacă realmente se încumetă să facă reforme acolo unde cei mai mulţi dintre predecesorii lui au eşuat.

A doua numire care ridică probleme, de altă natură, este aceea a lui Damien Abad, desemnat ministru al Solidarităţii, Autonomiei şi Persoanelor handicapate. Abad are el însuşi un handicap major, urmare a unei boli grave şi rare, deocamdată fără leac. Damien Abad este o „captură” importantă pe care a făcut-o Macron întrucât până acum noul ministru a fost un membru marcant al Republicanilor, partidul de dreapta care, prin Valérie Pécresse, a suferit un eşec de proporţii la alegerile prezidenţiale. Or, la adresa lui Abad au fost formulate două acuzaţii de viol, din partea a două femei dintre care una a decis să-şi păstreze anonimatul. Violurile ar fi avut loc în 2010 şi 2011, una dintre femei l-a reclamat în urmă cu mai mulţi ani pe Abad, dar justiţia nu a dat curs. Povestea (cum să-i spun altfel?) e şi grotescă, şi tragică. Reclamanta a descris cu lux de amănunte momentele violului, Abad a negat şi a răspuns că, din cauza handicapului, nu poate avea relaţii sexuale decât dacă este ajutat de partenera sa. Ceea ce nu le-a împiedicat pe câteva militante mai agresive să-i ceară demisia, deoarece în cazul unui viol prezumţia de nevinovăţie n-ar trebui să funcţioneze, iar Abad ar trebui să aştepte verdictul tribunalului ca orice cetăţean şi nu în fotoliul ministerial.

Situaţie penibilă, la limita absurdului... Când se ajunge aici, cum să te mai intereseze politica?

Alexandru Călinescu este profesor emerit la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor