Friedrich Gulda – tradiția pe gustul modernității

Nu eram încă elev de liceu când am citit într-o cronică despre un pianist austriac invitat la Festivalul Internațional „George Enescu”, interpret, împreună cu orchestra Filarmonicii din Cluj dirijată de Emil Simon, al Concertului nr. 20 în re minor, K. V. 466. Unul dintre cele mai cunoscute, mai frumoase izvorâte din imaginația lui Mozart. Atunci nu știam aproape nimic despre jazz și pentru că unii profesori ne-au învățat că este o muzică neserioasă, în cel mai bun caz de divertisment, nu descoperisem emisiunile de gen difuzate, totuși, săptămânal la postul național de radio. Întâmplarea nu a vrut să ascult acel concert transmis direct, ci să primesc, mai târziu, cu împrumut, discul intitulat Jam Session la „Electrecord”, iar pe copertă să descopăr același prenume, același nume: Friedrich Gulda. Declicul amintirii s-a produs, probabil, la revenirea numelui cu sonoritate specială, de firmă: „Gulda”. Prima față a discului era un blues (mai târziu am învățat că se conforma stilului modern din jazzul anului 1967), înfăptuit împreună cu câțiva dintre cei mai valoroși improvizatori români ai epocii. Dar au venit zilele în care, tot la radio, s-au programat alte concerte de Mozart, sonate de Beethoven (încă o noutate pentru mine). Gulda a fost primul nume care mi-a dezvăluit semnul înțelegerii între cele două tipuri de creație și interpretare aparent total diferite – conceptul academic european și conceptul jazzistic nord-american. Astăzi sursele bibliografice, înregistrările audio-video oferă la discreție prilejuri de a cunoaște pe îndelete modul de gândire muzicală, stilul interpretativ marca Friedrich Gulda.

Există, evident, fotografii înfățișându-l cu costum și cravată, dar cele mai multe îi dezvăluie nonconformismul, ignorarea pozei reprezentând canonul, regula. Nelipsite erau cu prilejurile aparițiilor scenice cămașa înflorată și fesul. Nu știu dacă opulența cromatică a vestimentației dezvăluia „acordul” său cu epoca flower power (1960-1970), rezultată, la fel ca jazzul, din realitatea dinamică, protestatară, dar nonviolentă americană. Cele două elemente vestimentare și-au pierdut astăzi, cred, relevanța. Rezistența în timp se află în conviețuirea, tot pașnică, a celor două viziuni muzicale menționate: academică, reprezentativă pentru barocul – clasicismul – romantismul continentului nostru, și noutatea – experimentul – diversitatea îndrăzneței lumi noi, cum a numit-o în 1932 un scriitor pe care care mă întreb dacă-l mai citește astăzi cineva – Aldous Huxley.

Revenind la Friedrich Gulda, călătoriile cu luntriile muzicii academice și jazzului stimulează întrebarea cum de i-au fost posibile? Cum a păstrat în echilibru limpezimea, ordinea, moderația, climatul apolinic – poetic – recules din partiturile lui Bach și Mozart cu dinamismul uneori insurgent, năbădăios, ritmat – dezarticulat al jazzului modern? Mai ales dacă asculți concertele sau înregistrările de studio ce documentează libertatea aproape totală a jazzului din anii de glorie ai stilului free. Prima explicație argumentează importanța locului în care s-au pus bazele educației sale muzicale. Cum putea fi Viena și pentru Friedrich Gulda altceva decât capitala rigorii, canonului (despre care am amintit), clasicismul ce luminează piesele bine finisate ale construcției muzicale respectată ca model? În primul rând ordinea, rigoarea. Astăzi puțini îi mai ascultă pe Artur Schnabel, pe Wilhelm Backhaus. Ar trebui, pentru că și ei au constituit modele de neocolit unei generații de pianiști, iar Gulda le-a păstrat o viață exemplul. Dacă mai ținem seama de natura lui cameleonică, ce i-a permis mereu adaptarea la stiluri, la climate afectiv – spiritual – stilistice antagoniste, apare explicația mai mult decât plauzibilă a naturaleței cu care s-a exprimat în cele două moduri de creație: elaborată și spontană.

Astfel devine acceptabilă și apreciabilă devoțiunea sa pentru invențiile lui Johann Sebastian Bach (scriu cuvântul „invenții” gândindu-mă la sensul general de a crea muzică, nu la formula compozițională specifică, de tip contrapunctic, preluată și dezvoltată de Bach ca mod de organizare a unei teme melodice cu același nume – invențiune). Este rezonabilă probabilitatea ca în motivul, în baza melodică bachiană numită „invențiune” să fi găsit Gulda rezonanța, argumentul, chiar empatia cu jazzul, fiindcă, tot așa, o idee melodică din orice gen muzical, cât de scurtă, poate deveni punctul de plecare al dezvoltării, al comentariului improvizat. Fapt este că lumina solară, delicatețea, finețea cântului, admirabil în interpretarea celor două caiete bachiene „Clavecinul bine temperat” (la clavecin, bineînțeles, pentru a respecta instrumentul la care s-a gândit Johann Sebastian, pentru a păstra claritatea mată a sonorității acestui instrument și „aerul de epocă” din 1722) a devenit regulă pentru toate experiențele interpretative europene ale lui Gulda – indiferent că s-au numit Couperin, Weber, Händel, Mozart, Beethoven, Brahms, Chopin, Ravel, Prokofiev, Richard Strauss – ori, cele americane, favorizate de improvizatori sau compozitori intrați în repertoriul jazzistic: Jerome Kern, Cole Porter, Dizzy Gillespie, Thelonious Monk, Miles Davis, Joe Zawinul, Chick Corea. În momentele averselor ritmice trecătoare, ca simple accente diversificând fluxul muzical ori impulsionând imaginația partenerilor, în episoadele mai lungi de freejazz, când forța percusivă pare a stăpâni claviatura și celelalte instrumente – totul se supune dictaturii trinomului melodie – contrast – rigoare a produsului muzical.

Cât privește elementul-surpriză al ideii și înfăptuirii pianistice este admirabil fără a-i vedea mișcările, grimasele, pentru că diversitatea concepției, a climatului armonic, a spectrului de nuanțe păstrează neîntrerupt atenția celui ce ascultă, tranformată în admirație.

Pendulul ce a marcat prezența lui Friedrich Gulda pe scenele selecte academice și jazzistice mă obligă și pe mine să amintesc măcar menținerea calificativului „specialist”, ce i s-a acordat mai ales pentru interpretarea creațiilor de Mozart și Beethoven. Receptorul experimentat, cunoscător al versiunilor realizate de mulți pianiști academici ajunși la cota excelenței, va simți detașarea subtilă de manierele acreditate în reconstituirea scenică ori înregistrată a partiturilor celor doi compozitori. La audiția repetată a imprimărilor lui Gulda rețin doar nota personală, noutatea ce nu deranjează în cazul sonatelor, al concertelor pentru pian și orchestră rămase de la autorii numiți. Respectul său este deplin.

Din enunțarea elementelor interpretative reiese alt element, necesar ascultătorului de ieri și de azi: spectaculozitatea. Cântul lui Friedrich Gulda atrage și menține atenția datorită dramaturgiei pe care nu o ignoră în nici o împrejurare: cântând opusurile academice și improvizând jazzistic. Am numit mai sus componenta surprizei, adaug prezența permanentă, creatoare a contastului oarecum surprinzător în derularea frazelor mozartiene și beethoveniene, a nuanțelor de ritm păstrate, totuși, în făgașul stilistic original. Ca argument al consonanțelor dintre tipurile de cânt academic și jazzistic pe care Gulda le-a argumentat în mod strălucit, aș numi axa Bach – Mozart – Beethoven – Debussy – Ravel – Art Tatum – Bill Evans. Este un parcurs istoric-stilistic altădată neacceptat de muzicienii academici, astăzi un adevăr convingător, ce a rarefiat substanțial numărul „puriștilor”. Dar spre acceptarea noii ordini muzicale internaționale, Friedrich Gulda a susținut multe pledoarii: cu inteligență, cultură muzicală vastă, inventivitate, umor, curaj, virtuozitate.

Cred că muzicianul austriac a ascultat, s-a bucurat, a apreciat experiențele de același tip dualist academic – jazz ale pianistului româno-german Eugen Ciceu (Cicero), cu mare succes începând tot la jumătatea deceniului 1961-’70. Nu știu dacă s-au cunoscut. Dar știu că ar fi fost o realizare de nivel mondial dacă Gulda ar fi avut partitura Dublului Concert pentru pian, saxofon tenor, orchestră simfonică și big band, terminată de alt muzician român genial, Richard Oschanitzky, în același deceniu important al noutăților și confluențelor creatoare. La fel ca André Previn – Gulda ar fi fost interpretul potrivit al acestei capodopere de jazz simfonic. N-a fost să fie…

Dezinteresat mereu de expunerea muzeistică a lucrărilor fundamentale din istoria muzicii lăsate de Bach, Mozart, Beethoven sau Debussy – Friedrich Gulda poate fi considerat heraldul modernismului de viață lungă, exponentul credibil al postmodernismului ce nu și-a spus ultimul cuvânt, continuând să lumineze drumul spre conviețuiri și sinteze altă dată incredibile. Aniversarea și comemorarea legate în acest an de numele său au inspirat schițarea unui portret rămas în mișcare.

 

Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog și profesor

Publicitate și alte recomandări video