Îmi este imposibil să depăşesc mental momentul tragediei din Bucureşti în care o femeie care alerga a fost atacată şi omorâtă de o haită de câini. Nu pentru că m-a marcat, ci pentru că văd mulţimea de reacţii care au apărut după aceea. Prin urmare trebuie să mă eliberez scriind ceva pe acest subiect.

Am să încep mai întâi cu un preambul pentru a ne poziţiona în timp şi spaţiu. Trăim, aşadar, într-o epocă a mijloacelor de comunicare în masă, a libertăţii de exprimare, a diversităţii şi incluziunii, cu alte cuvinte este era analizelor şi a comentariilor. Toate aceste lucruri sunt atât de bine văzute şi respectate, încât nu mai e loc de cârcoteli.

Am să dau un exemplu pe jumătate hazos, dar cât se poate de realist. E vorba despre un clip video umoristic care începe cam aşa: pe o faleză un grup de tineri cer unui biciclist aflat în trecere să le facă o poză. Acesta acceptă bucuros şi după ce se fixează toţi în poziţie, le zice: „Ok, acum spuneţi toţi «Cheese!»” Şi de aici începe comedia (supra) realistă, actuală, corectă politic până în măduva oaselor. La propunerea biciclistului o fată răspunde că e vegană şi nu mănâncă brânză, prin urmare, cuvântul „Cheese” nu o stimulează să zâmbească. Omul, uşor amuzat, îi îndeamnă apoi glumeţ să zică „Thaifood!”, dar un băiat remarcă faptul că mâncarea thai nu e la fel de sănătoasă ca cea vegană, prin urmare nici asta nu merge. Deja intrigat fotograful nostru de ocazie îi invită pe „clienţii” săi să zâmbească pur şi simplu. Ofuscată, o altă fată îi pune în vedere „tăntălăului” că niciun bărbat nu-i poate cere ei să zâmbească. Preluând ideea din zbor un alt băiat din grup zice cu amărăciune că oricum nimic nu mai merită să zâmbeşti pe lume. Deja sătul de situaţie, intrigatul fotograf mai vine cu o idee pentru a-i face pe oameni să facă o poză reuşită, îi sfătuieşte să numere în ordine descrescătoare de la 3 la 0 şi apoi să îşi ia poziţia. Dar tot nu a funcţionat, un al treilea băiat îl atacă pentru „aluzia” lui mârşavă la adresa oamenilor dislexici… Deja trei din grup se simt ofensaţi pentru atentat la discriminare. Pe punctul de a izbucni omul cu fotografia le propune „actorilor” să se gândească toţi pur şi simplu la câte un cuvânt plăcut lor şi să facă odată fotografia! Dar nici cu asta nu-i merge pentru că propunerea nu este suficient de incluzivă... La exclamaţia lui frustrată „Jesus Christ!” toţi încep să se certe pe tema religiei, protecţiei animalelor, a minorităţilor. Drept urmare biciclistul nostru ofticos face un selfie în sictir, le aruncă telefonul în braţe şi pleacă în strigatele de ură ale foştilor clienţi. Ce poate fi mai sugestiv pentru societatea actuală cuprins într-un singur film de 2 minute? 

Nimic nu mai este simplu azi, absolut nimic. Totul este complicat la maximum, cu o mie de interpretări şi faţete. Toţi analizează orice ca într-un delir.

Revenind la tragedia de lângă Lacul Morii din Bucureşti, nu am decât o întrebare: Cum ar fi fost lucrurile dacă scenariul era altfel? Haideţi să analizăm ipoteza în spiritul vremii.

Scenariul 1: Ana, femeia ucisă de animale, ar fi avut cu ea o puşcă în timpul curselor şi în momentul atacului ar fi ucis 1, 2 sau mai mulţi câini ca să-şi salveze viaţa.

În acest caz monstruos de violenţă şi ucidere cu premeditare, eu cred că ar fi fost un scandal cel puţin la fel de mare ca acela de acum. Alergătoarea ar fi fost amendată cu siguranţă pentru uciderea animalelor nevinovate care zburdau libere în natură şi care nu ar fi atins niciun fir de păr din capul cuiva. E posibil chiar să se fi ales şi cu puşcărie. Foarte mulţi cunoscători ai comportamentului canin ar fi dat sfaturi pentru cei care s-ar fi aflat într-o situaţie asemănătoare, ca să nu apeleze la arme: să meargă „la sigur” cu duhul blândeţii, să nu se uite în ochii animalelor şi să îşi vadă liniştiţi de drum etc. Canalele tv ar fi urlat pe tema cruzimii omului, cel mai pervers animal din câte au existat. S-ar fi înăsprit pedepsele pentru cei care rănesc, chiar şi verbal, câinii şi pisicile, şi s-ar fi aplicat numeroase amenzi. Prea puţini ar fi spus că a fost legitimă apărare, fiindcă mereu e vinovat cel care supravieţuieşte. Cel mort este inocentul.

Scenariul 2: Ana ar fi avut la ea o pilă de ascuţit unghii cu care s-ar fi luptat pe viaţă şi pe moarte cu câinii. Câţiva dintre ei, răniţi, ar fi plecat şchiopătând şi scheunând. Ana s-ar fi târât cu răni multiple până la primul spital şi ar fi scăpat cu viaţă. În acest caz ar fi fost jumătate din scandalul de acum, adică ceva obişnuit. Câte nu sunt din astea, o mulţime, bine că a rămas cu viaţă… Nu s-ar fi schimbat nimic, toată lumea era mulţumită.

Scenariul 3: Ana s-ar fi aruncat în lac de frică şi s-ar fi înecat. Trupul ei neînsufleţit ar fi fost găsit la primăvară din întâmplare de către un pescar. Verdictul: sinucidere, pentru că avea probleme cu capul. Cum altfel ar fi fost în stare să alerge atâta ca nebuna? Nu aţi văzut la câte competiţii mergea? E clar că voia să îşi consume energiile negative din ea, să scape de obsesii, de demoni. Vai de capul ei, săraca. La înmormântare preotul n-ar fi avut voie să îi slujească pentru că aşa-s regulile.

Scenariul 4: Ana s-ar fi urcat într-un copac şi ar fi stat acolo până ar fi găsit-o cineva pe jumătate îngheţată. Câinii vor fi plecat demult, plictisiţi. În lipsa unor răni pe corp, povestea ei ar fi fost cusută cu aţă albă, alt nebun care are vedenii şi urcă prin copaci. Caz închis.

La fel cum se întâmplă când intră un hoţ la tine în casă noaptea, dacă în urma luptei dintre voi el te omoară, va face puşcărie pentru omor, dacă tu îl dovedeşti pe el, vei face tu puşcărie pentru acelaşi motiv. Cum spuneam, supravieţuitorul e mereu vinovat. Nimeni nu se gândeşte ce se întâmplă exact în momentul acela, momentul groazei, momentul instinctului maxim de fugă sau luptă, în care niciunul dintre combatanţi nu mai este raţional, când eşti în stare să muşti cu dinţii din carnea celuilalt pentru a nu muri. Atunci nu ştii ce faci, nu mai eşti tu însuţi, ci un criminal în devenire, singurul tău gând fiind să supravieţuieşti, nu te interesează nimic altceva. Nimic.

Dar pe ceilalţi, concetăţenii care află asta din ziare sau de la televizor, îi interesează mai mult restul, decât viaţa ta şi acel moment. Pentru toţi există mereu o a treia variantă, analiza „dezinteresată”, emiterea de soluţii posibile a posteriori, din confortul locuinţei. Şi asta îi face fericiţi.

Briscan Zara este scriitor şi publicist