Furtul din Olanda – reacții autohtone

Vă amintiți, poate, minunatul film al lui Nikita Mihalkov Oci ciornie (1987). Protagonistul, admirabil interpretat de Marcello Mastroianni, se duce în Rusia (căutând femeia pentru care făcuse o pasiune) și nu găsește alt pretext mai bun decât să se prezinte drept un om de afaceri italian care propune spre vânzare o sticlă cu calități excepționale, extrem de rezistentă. Scopul lui este să ajungă în localitatea unde locuiește femeia iubită, dar pentru asta avea nevoie de o aprobare oficială (Rusia țaristă, ca de altfel mai târziu Rusia bolșevică, inventase un soi de pașaport intern, grație căruia putea supraveghea deplasările cetățenilor). Italianul nostru trece dintr-un birou în altul, se înclină în fața a nenumărați funcționari, unii mărunți, alții generali galonați, fără succes, până când, mai mult din întâmplare, un înalt personaj pune pe cerere ștampila miraculoasă. Birocrația țaristă era redutabilă, la fel birocrația comunistă. Dar vechile obiceiuri au viață lungă. Așa cum bine s-a observat (de către Dan Tăpălagă, de pildă), prima reacție a premierului Ciolacu a fost să afirme că piesele de tezaur nu puteau fi scoase din țară fără hotărâre de guvern. În acest fel, prim-ministrul se lepăda de orice responsabilitate în această tristă afacere. Oricum, o hotărâre de guvern nu i-ar fi împiedicat pe hoți să comită furtul. Și, ca să fie și mai convingător, Ciolacu a aruncat toată vina pe olandezi, declarând că România va cere „despăgubiri fără precedent”, declarație care a gâdilat plăcut urechea patrioților noștri. Numai că „fără precedent” e un clișeu fără substanță și uzat de atâta folosire: „fără precedent” prin raport la ce? La alte furturi similare? La situații când România a mai primit despăgubiri? Sau, cine știe, fără precedent pe plan mondial, și deci fără echivalent în istorie?

Clișeele emise de Ciolacu pălesc în fața năzbâtiilor debitate de doamna ministru al culturii Natalia Intotero. A avut dreptate Theodor Paleologu să spună, într-o dezbatere la TV, că un ministru al culturii trebuie totuși să fie el însuși un om de cultură cu o anume suprafață: bun, nu avem pretenția să găsim un Malraux, dar nu trebuie nici să ne mulțumim cu o licențiată de la „Spiru Haret” precum doamna Intotero. Doamna ministru a scos niște perle antologice. L-a demis pe directorul Muzeului Național de Istorie pentru deficiențe în „comunicare”. A mai zis că în străinătate ar trebui trimise copii ale unor opere de artă, nu originalele, idee absurdă. Mai mult, a continuat domnia sa, de ce să trimitem peste hotare opere și obiecte atât de valoroase? Să le păstrăm la noi în țară, iar dacă străinii vor să le vadă – să poftească: noi vom avea numai avantaje căci vizitatorii vor cheltui bani pentru cazare și masă, de unde un profit substanțial și bani în plus la buget.

Cu așa o strategie culturală, imaginea României în lume se va modifica, suntem convinși, substanțial.

Despre alte reacții, ale „georgeștilor” sau ale celor de la AUR, nici nu merită să vorbim. Ele se situează într-o zonă a patologicului care scapă analizei raționale.

Alexandru Călinescu este profesor emerit la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor

Publicitate și alte recomandări video