Gânduri şi imagini

luni, 28 noiembrie 2016, 02:50
1 MIN
 Gânduri şi imagini

Ambiguităţile dau naştere la ambiguităţi. Acum binele şi răul s-au amestecat atât de mult înlăuntrul şi în afara noastră, încât începem să mai pricepem nimic din ce se petrece în jurul nostru. Totul e ambiguu. Totul e lunecos. Orice gând, orice precept moral ne lunecă printre degete.

Uneori mă gândesc că binele a fost alungat de răul care bântuie prin lume. Şi s-a retras într-un colţ stingher, pentru căinţă. Acum el e asemenea gândacului din Metamorfoza lui Kafka, acoperit de plăgi şi secreţii uleioase. Doar ochii i-au rămas încă vii. De acolo ne priveşte cu milă şi exasperare de cauză. Din când în când vrea să întindă spre noi mâinile. Dar răul i-a transformat mâinile în nişte picioare de păianjen. Asemenea lui, suntem şi noi acum. Neputincioşi în faţa răului ce bântuie în fiinţa noastră lăuntrică. Să disperăm? La ce bun? Să acceptăm lumea aşa cum este? Să aşteptăm ziua când binele se va metamorfoza la loc într-un fluture de noapte? Sau poate de zi?!

***

Bine este să-i spui binelui bine, şi răului rău, îmi spune Vladimir într-o postare. Asta îmi aduce aminte de preceptele lui Lao Zi, care ne îndeamnă să denumim exact lucrurile (şi fenomenele), conform naturii lor, pentru a nu avea probleme. Ambiguităţile dau naştere la ambiguităţi. Acum binele şi răul s-au amestecat atât de mult înlăuntrul şi în afara noastră, încât începem să mai pricepem nimic din ce se petrece în jurul nostru. Totul e ambiguu. Totul e lunecos. Orice gând, orice precept moral ne lunecă printre degete. Pentru a ieşi din întunericul ambiguităţii la lumină, Lao Zi ne îndeamnă să zăbovim înlăuntrul fiinţei noastre cât mai mult, pentru a vedea totul aşa cum se cuvine. Am zăbovi. Cândva. Într-un alt secol. Azi nu mai avem timp. Timpul înţelepciunii a trecut. A început timpul nebuniei.

***

„Anumite gânduri sunt rugăciuni. Sunt clipe în care, oricum ar sta trupul nostru, sufletul e în genunchi”. A cui e această cugetare? m-am întrebat şi mi-am adus de îndată aminte că ea aparţine lui Hugo. Chiar lui Hugo? Da, lui Hugo? Dar Hugo n-a fost un egocentric? Da, a fost. Şi ce-i cu asta? Nimic, doar faptul că astfel de cugetări, trec mai degrabă prin minte unui pustnic, decât prin orgolioasa minte a unui autor ce s-a bucurat de multă faimă în timpul vieţii.

Pot trece şi prin mintea unui scriitor, de ce nu?! Pentru a-şi construi personajele în lumea lui, eul său lăuntric e bântuit şi de alte euri. Mai acerbe sau mai umile.

Mintea şi viaţa omului sunt pline de contradicţii şi paradoxuri. În fine, ce pot să spun?! Am cunoscut şi cunosc oameni ale căror gânduri sunt adevărate rugăciuni. Dar am cunoscut şi oameni extrem de orgolioşi, care stau în genunchi în faţa gândurilor ce le trec prin minte, până îşi înalţă din ele idoli, asemănători întrutotul cu ei înşişi. Apoi pentru a nu fi umiliţi de propriile lor reprezentări, îşi îngenunchează idolii, punându-i să se roage la chipul lor ca la o icoană. Nu s-a întâmplat asta, desigur, în cazul lui Hugo. El şi-a acceptat idolul. Lăsându-şi gândurile pradă lui. Unele au fost egolatre, alte umile. Atâta tot.

***

Răul e persuasiv. Pătrunde prin toate fisurile fiinţei şi, de ce nu, ale nefiinţei, în toate celule corpului nostru. În faţa lui, binele se dă la o parte. El ne învăluie din timp în timp sufletul cu o lumină gingaşă şi blândă. Fiind mai mult inexistent, decât existent. Prezenţa lui e simţită în momentele de iluminare, de revelaţie. Şi, desigur, de smerenie, de neputinţă. Atunci când suntem disperaţi şi singuri. Atunci când nici răul, nici binele nu ne mai pot „salva”.

***

Dumnezeu cunoaşte omul aşa cum este el, de aceea îndoiala şi necredinţa lui nu-l mişcă din loc. Există în noi teama de a crede şi teama de a nu crede. Moneda aceasta cu mai multe feţe se învârte de obicei pe o muchie de cuţit. Oricum, când avem sufletul curat suntem absolviţi de îndoiala şi necredinţa ce ne bântuie sufletul.

***

Iată un pasaj extras din subteranele lui Dostoievski, care sună astfel: „Ne e greu şi să fim oameni, oameni cu trup şi sânge adevărat, al nostru; ne ruşinăm de asta, considerăm că e o mare ruşine şi tare ne mai place să fim nişte oameni universali nemaivăzuţi. Suntem născuţi morţi şi, de altfel, de mult nu mai suntem născuţi din părinţi vii, iar asta ne place din ce în ce mai mult. Am prins gustul. În curând ne va trece prin cap să ne naştem cumva din nişte idei.” 

Ce se înseamnă oare în viziunea lui Dostoievski să „fii om universal nemaivăzut” şi ce presupune sau, mai bine din ce cauză ne naştem morţi, căci „de mult nu mai suntem născuţi din părinţi vii şi aceasta ne place din ce în ce mai mult”?!

Şi atenţie: „în curând ne va trece prin minte să ne naştem din nişte idei”. 

Teribilă frază. Abisală pentru destinul omului. Iată că în curând, dispunând de mijloace biocibernetice, vom atinge şi acest deziderat dostoievskian. 

Nu ştiu dacă mi-ar surâde să trăiesc într-o lume născută din idei. Prefer, totuşi, forma pieritoare!

***

„Este bine să mergi singur, decât să mergi într-o direcţie greşită.” Oare cui aparţine această aserţiune? Unde am citit-o. În urma căror experienţe, arderi interioare a ajuns autorul ei la această concluzie? În ce mă priveşte, îmi fac mustrări de cuget: eu am mers deseori cu turma. Ba chiar i-am luat-o înainte, intuind direcţia pe care se va mişca ea, mulţimea mută, „mulţimea vidă”. Am mers atât de mult, încât m-am confundat cu ea. Apoi mi-am continuat drumul singur, iar turma s-a luat după mine. Şi astfel am ajuns în pustiu, unde rătăcesc şi acum. Nimeni nu-mi aude paşii cum se târăsc pe nisip. Nimeni nu-mi spune: opreşte-te! Nimeni: mergi mai departe, chiar dacă acest mai departe nu înseamnă altceva decât pustiu. Aud voci ce vin din interiorul meu şi care mă îndeamnă: mergi drept înainte, cu ochii închişi, călcă pe dunele de nisip, ca şi cum ai călca pe valuri. Mergând, îmi vin în minte gândurile unui filozof: „Cel mai uşor e să răneşti sufletul cuiva, căci sufletul umblă desculţ şi paşii lui culeg toţi spinii unei zile…” Mergând mă tot întreb: „Nu cumva rătăcind prin pustiu, şi eu, şi mulţimea care mă urmează, am devenit doar suflete, căci, iată, am întors capul şi am privit: în urma noastră trupurile au rămas încremenite ca nişte stane de piatră".

***

„Lupta cu prostul care nu a primit educaţie nici în familie, nici în şcoală, e uşoară, spunea cineva, îl poţi birui şi chiar convinge de prostia lui, dar ce te faci cu prostul bine educat, cu prostul doxat, cu prostul care a primit patalamale, diplome şi chiar distincţii universitare, fără să-şi însuşească lecţiile pe care ar fi trebuit să i le dea viaţa?

Prostul doct, prostul înfumurat, prostul plin de el însuşi, gata-gata să pocnească la încheieturi din pricina prostiei lui, o, nu, pe acesta nu ai nici o şansă să-l învingi. El întotdeauna îţi va impune să accepţi adevărul său. Şi chiar dacă îl vei accepta, închizând cu înţelepciune ochii, el o să meargă mai departe cu prostia lui şi o să te calce în picioare.

În Învierea lui Tolstoi apare un astfel de personaj. E subprocurorul care participă la procesul de judecată al Maslovei, alături de seducătorul ei, Nehliudov, cel a cărui faptă o va împinge pe Katia pe calea pierzaniei.

Nehliudov are mustrări de conştiinţă, aducându-şi aminte de răul săvârşit. În contrast cu el, subprocurorul funcţionează ca un mecanism, pus în mişcare de forţa nevăzută a prostiei, a suficienţei. El e sigur pe dreptatea sa. Iată cum îl descrie Lev Tolstoi: „După ce isprăvi cu cercetarea corpurilor delicte, preşedintele declară că instrucţia e închisă şi, vrând să scape mai repede, nu mai suspendă şedinţa şi dădu cuvântul acuzatorului cu speranţa că, fiind şi el om, voia şi el să fumeze şi să mănânce, şi că avea deci milă şi de el şi de alţii”. Acuzatorul însă după ce insistase să fie citite lungile procese verbale cu descrierea amănunţită a disecţiei cadavrului deshumat al uriaşului negustor siberian aflat într-un stadiu avansat de descompunere, insistă ca rechizitoriul să fie citit până la capăt, cu toate că atât judecătorul, acuzaţii, juraţii şi martorii erau atât de obosiţi, încât orice cuvânt rostit îi irita peste măsură. Iritarea aceasta generală nu putea să aibă decât un deznodământ funest. Dar subprocurorul nu era om, ci altceva. Pe el îl interesa litera legii, nu spiritul ei. „Dar substitutului de procuror nu-i era milă nici de el, nici de alţii. Era un om foarte prost acest substitut – continuă Tolstoi -, dar nenorocirea lui era mai ales că isprăvise liceul cu medalia de aur şi că mai luase un premiu la universitate asupra servituţilor în dreptul roman. Din pricina aceasta şi pentru că mai avea şi trecere la femei, era un mare încrezut şi era totdeauna mulţumit de el însuşi. Prostia lui însă era desăvârşită.” Ce voia să demonstreze procurorul? Nimic altceva decât că era un specialist în meseria lui. Deşi publicul era alcătuit din câteva persoane, needucate, provenite din stratul de jos al societăţii, o bucătăreasă, o croitoreasă, un birjar şi încă o persoană neînsemnată, pentru el asta nu avea nici o importanţă. El voia să-şi demonstreze elocinţa chiar şi în faţa acestora. „Celebrităţile au început la fel”, se justifică el. Substitutul e atent la ţinuta lui, atent la juraţi, atent la judecător. Nici o clipă ochii săi nu se opresc asupra acuzaţilor. Aceştia nu-l interesează. Nici opinia, nici starea lor psihică nu au preţ în ochii lui. El vrea să-i strivească apelând la elocvenţă fără drept de apel. Ca pe o muscă. Mărturisesc că am întâlnit şi eu pe parcursul vieţii astfel de specimene umane. Am întâlnit o mulţime de proşti pe cât de doxaţi, pe atât de agresivi. Proşti care etalându-şi cunoştinţele căutau să te subjuge cu elocinţa, ştiinţa şi înţelepciunea lor. Nu trebuia să-i asculţi prea mult, ca să le descoperi goliciunea. Ea răzbătea în afară prin fiecare por al fiinţei lor suficiente sieşi, prin fiecare gest. Prin fiecare cuvânt rostit cu siguranţă şi emfază.

Nichita Danilov este directorul general adjunct al Institutului Cultural Român din Chişinău, scriitor şi publicist

Publicitate și alte recomandări video

Comentarii