Gangsterii filoruși ai Securității (I)

Întrebat în aceste zile despre uriașa operațiune de subminare a democrației din România, istoricul Thierry Wolton, unul dintre cei mai avizați cunoscători al criminalității ideologice a comunismului, al KGB-ului și al regimului neofascist de la Moscova, a spus: „Românii continuă să plătească pentru confiscarea Revoluției lor din decembrie 1989 de către un grup de «securiști» care au ocupat vidul de putere rămas. Într-un sistem comunist, «organele» sunt structura de bază, scheletul, dacă vreți, pe care se sprijină partidul-stat.

Perioada postcomunistă din România a dovedit acest lucru: regimul Ceaușescu s-a prăbușit, dar arhitectura a rămas, cu Iliescu și compania la putere.” Și eu cred că explicația pentru reușita acestei lovituri destabilizatoare la adresa parcursului nostru european trebuie căutată adânc în istoria tranziției noastre de la o autarhie comunistă la o țară semi-africană condusă de o elită de pradă care a făcut pactul cu structurile de forță. Când Sorin Ioniță vorbea de „pakistanizarea României”, adică nu de o țară care are structuri militarizate, ci de o juntă de generali care au o țară la dispoziție, mi s-a părut, ca și multor altora, o exagerare, chiar dacă am văzut stupefiați cum un președinte arogant și iresponsabil își parașuta ordonanța cu epoleți la conducerea guvernului lăsând întreaga lume civilizată cu gura căscată. Dar, să fim sinceri, domnul Ciucă a fost un nevinovat, chiar dacă sper să facă pușcărie pentru abuzul scandalos cu „vizuina Împăratului”. Căci nu el era proiecția structurilor oculte, ci, mai curând, protectorul lui din vârful statului, el părând, mai degrabă, o fantoșă a acestora. Poate se vor găsi și dovezi, cine știe? Cum cititorii mei știu, eu sunt destul de reținut în a face speculații sau afirmații fără probe, însă cine ar putea demonstra că „statul paralel” nu e doar o metaforă politică folosită în dezbateri mai convingător decât pățaniile electorale de acum? Așa că ar trebui să pornim o analiză pentru a încerca articularea unei mai bune înțelegeri a trecutului care, iată, ne trimite în Parlament niște „strigoi ai gheții” (ca să nu las această plastică imagine a barbariei fără s-o mai folosesc încă o dată!).

Cred că Thierry Wolton poate fi un bun început de poveste (că „narativ” mă scoate din minți!). Ce aș spune din capul locului este faptul că, exceptând prima bâlbă a lui Iliescu (cea cu „au întinat valorile socialismului”), orientarea spre capitalism s-a făcut fără prea mare bătaie de cap. Mineriadele, manipularea grosolană a alegerilor din 90 și violențele civile ale regimului Iliescu nu au avut drept scop decât păstrarea cu orice preț a puterii, nu revenirea la comunism. În opinia mea, cheia a fost și a rămas raportarea la URSS/Rusia atât a elitelor militarizate (armată, servicii, Ministerul de Interne), cât și a politicianului format la Moscova care a condus „de jure” trei mandate, dar „de facto” a fost stăpân peste România până la venirea la putere a lui Traian Băsescu. Când Wolton vorbește că „securiștii” au pus mâna pe putere în România nu cred că se înșală prea mult. Dacă până în decembrie 1989 „brațul înarmat al Partidului” era la ordinul dictatorului, după 90 s-ar părea că această relație de putere s-a inversat. Iliescu a avut nevoie să facă rapid un pact de sprijin cu asasinii din săptămâna 22-28 decembrie (USLA, Direcția a V-a și Armata însăși) pentru a centra puterea. E relevant faptul că s-a înconjurat imediat de personaje suspectate că au fost racolate de Moscova: generalul Mihai Caraman, Vasile Ionel, Ioan Mircea-Pașcu, Ioan Talpeș cărora li s-au adăugat filosovietici urmăriți de unitatea anti KGB precum: generalul Vasile Militaru, Silviu Brucan, Alexandru Bârlădeanu sau veselul poet plin de ADHD politic perestroikist trimis în 1988 la Moscova, la Congresul Internațional al Scriitorilor, ca să numim câțiva dintre cei mai vizibili. Iar pentru descifrarea acestui prim cerc al puterii numite de Iliescu abia prin Monitorul Oficial din 27 decembrie 1989 (el apărându-se și azi cu scuza că ce s-a întâmplat până atunci – adică 826 de asasinate asupra civililor și a unor militari, la care se adaugă, bineînțeles, condamnarea și executarea soților Ceaușescu – nu ar intra în responsabilitatea sa!) cred că singurul haștag eficient nu poate fi decât #Moscova. Însă nu în sensul în care securiștii deturnează această chestiune de 35 de ani.

Singurul dușman de care Ceaușescu se temea era, fără niciun dubiu, Prim-Secretarul PCUS, care, după modelul Dubcek din 68, ar fi putut să-l dea jos de la putere invadând România. De aceea, după vizita lui Gorbaciov din 1988, Ceaușescu a pregătit un detașament special specializat în luptele de gherilă urbană pentru situația că s-ar fi încercat eliminarea sa de la putere. Acest detașament, cuprinzând forțe de elită, a acționat în acele zile în București și, după împăcarea cu Iliescu, au revenit la slujbă predând armele și semnând condica începând cu 11 ianuarie 1990. Amenințarea cu posibila răsturnare a lui Ceaușescu de către Gorbaciov a fost luată foarte în serios de membrii Securității, în special cea externă care derula contracte cu valută și avea codurile de la conturile operaționale din Elveția ale Băncii Române de Comerț Exterior (șeful operațiunilor valutare fiind un tovarăș de încredere pe nume Theodor Stolojan). Planul B la care au recurs aceștia a fost difuzarea subterană a informației că Ion Iliescu, „un comunist de omenie”, „fost coleg de școală cu Gorbaciov”(o minciună inspirată, căci el făcuse Politehnica cu Li-Peng nu Lomonosov cu Gorby) ar putea fi o soluție agreată de Moscova, la nevoie. Vreau să fiu cât se poate de clar: nu a fost nicio conspirație, căci toți se scăpau în pantaloni de fricăⁱ, dar acest zvon, răspândit insidios underground, a făcut ca la prăbușirea regimului multă lume să aibă în minte această soluție alternativă. Inclusiv eu! După căderea oficială a Cortinii de Fier, nășită de Reagan cu Gorbaciov la New York, în decembrie 1988, regimurile comuniste din Europa de Est au început să cadă, vechile conduceri reacționare fiind inițial înlocuite de „comuniști de omenie” mai flexibilizați față de „glasnost” și „perestroika”. În acest sens, cred eu, că securiștii externi împreună cu generalul Stănculescu, cel care în calitate de Șef al Înzestrării (la Romtehnica) colinda Occidentul pentru contracte de vânzare de armament (deși Ceaușescu răgea peste tot lozinci cu „lupta pentru pace”, România era al patrulea furnizor de arme din lume, în special în Africa) au luat în calcul alternativa de supraviețuire fără Ceaușescu. Acesta era contextul în care, după prăbușirea Zidului Berlinului, patrioții noștri stăteau cu urechile ciulite spre Moscova pentru a prinde valul pe care să se poată iar cățăra la privilegii. Așa s-a călit interesul și atenția pentru principalul agresor al României din secolul al XX-lea pe care „băieții deștepți”, dedulciți la bani, s-au gândit să-l folosească în interes propriu slujindu-l și devenind ei înșiși siloviki. Dacă nu erau deja! (Continuarea în ediția din 11 decembrie a Ziarului de Iași)

ⁱÎntr-unul dintre primele Caiete CNSAS este reprodus interogatoriul lui Gh. Apostol, unul dintre semnatarii „Scrisorii celor șase” redactată de Silviu Brucan. Apostol, căruia Ceaușescu îi furase șefia partidului după moartea lui Dej, era, desigur, „Inamicul nr. 1” susceptibil de vreo uneltire. La anchetă, în septembrie 1989, s-a pus în genunchi implorând clemență și și-a pătat pantalonii de spaimă că va fi executat.

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naționale, Filiala Iași și scriitor

Publicitate și alte recomandări video