Mărturia unui cunoscut intelectual ieșean: „Nu sunt USR-ist: de ce o susțin pe Elena Lasconi?”

Am susținut-o public, se știe, pe Elena Lasconi de la bun început. Fără a o idealiza vreo secundă. Îi știu defectele. Totuși, nu i-am putut neglija calitățile: onestitatea, spiritul de luptă, devotamentul pentru partea bună a istoriei și lipsa oricărei porniri de a-și cosmetiza puținele neajunsuri (această virtute a și făcut-o, de altfel, paradoxal, până la un punct, cumva vulnerabilă). Prin poziția mea (de care nu puteam fi sigur sută la sută, se înțelege, dar pe care o simțeam, în mod profund, corectă) am atras ironiile și criticile idioților utili (pe rețelele sociale, unde altundeva oare?). Unul, inginer pare-se, mă lua de sus că aș fi „softist” (adică, vezi bine, „telectual” din zona umanioarelor) și nu aș pricepe dinamica lumii, spre deosebire de el, „hardistul”, care ar fi mustit de „realism”. Favoritul lui? Mircea Geoană, pe care îl și vedea la Cotroceni, din unghiul competenței diplomatice nemaipomenite. Alții, tot cu aere superioare, de mari experți în politologie, m-au acuzat de „naivitate”, adică, mai puțin eufemistic, de „prostia” omului simplu care votează „emoțional”. Nu faptul că aceștia și toți ceilalți asemenea lor au căzut duminică în ridicol mă interesează aici, ci substratul tuturor erorilor care s-au comis pe parcursul primului tur al prezidențialelor și care ne amenință din nou de după colț.

Mai întâi, de ce am susținut-o pe Elena Lasconi? Nu sunt userist și nici altceva, ba, de-a lungul timpului, am votat, predominant, cu peneliștii, din convingerea că doar un partid cu tradiție democratică locală ne putea duce pe calea cea dreaptă după marasmul comunist (că au făcut-o sau nu e o discuție separată, cu multe controverse). Am susținut-o pe Lasconi pentru că, subliminal, am avut sentimentul/ revelația unei mari urgențe socio-politice. Simțeam/ realizam, fără mari ezitări interioare, că societatea românească, alături de strania și convulsiva ei diasporă, a intrat într-un nou ciclu, unde nu mai era dispusă să accepte rateurile sistemului (establishment-ului, cum le place multora să zică). Discursul anti-sistem urma să triumfe (nu știam în ce măsură, însă nu mă îndoiam că așa avea să se întâmple). Da, am greșit și eu, crezând că bau-bau-ul „anti-sistemic” va fi auristul George Simion. Iată că a fost altul, mult mai periculos, cu autentică mușcătură de viperă ascunsă între stânci. Elena Lasconi, ea însăși „anti-sistemică”, dar într-o manieră bună, din motivele enunțate mai sus, se arăta singura capabilă să contracareze valul imund de naționalism ieftin. Așa a fost, însă într-un context particular (halucinant de particular, cu un rusofil paranoic la cârmă), pentru care nici eu nu am fost pregătit. Am știut totuși că Lasconi reprezenta unica opțiune electorală rațională (nicidecum emoțională), singurul vot util (nicidecum irosit, dragi sofiști)… Sofismul, invocat deja, îmi ridică practic a doua mare întrebare. De ce am ajuns în această incredibilă situație, dacă era clar că Elena Lasconi, repet, cu toate neajunsurile ei, constituia varianta salvatoare încă din start? Din cauza sofismului, răspund imediat.

Mulți dintre intelectualii autohtoni, analiștii, formatorii de opinie, „influencer-ii” s-au rupt complet de viața de zi cu zi și au ajuns să se joace cu propriile teorii (autiste) aidoma geniilor cu „mărgelele de sticlă” dintr-un faimos roman al lui Hesse. S-au înecat în propria lor rațiune (în „viclenia propriei lor rațiuni”, ca să-l citez pe Alexandre Kojève, culmea, un rus la origine, naturalizat în Franța) care le „furniza”, fără urmă de „dilemă”, argumente „logice” pentru susținerea „inteligentă” a unor Ciucă (gângav și defazat), Geoană (răsuflat și penibil), Diaconescu (dubios și încrezut) sau a altora și mai năstrușnici. Pe Ciolacu nu-l includ în listă, întrucât el avea oricum electoratul lui fidel, iar Orban s-a trezit, târziu, dar s-a trezit. Ce a fost toată această nebunie? Sofism pur, doamnelor și domnilor, sofism pur. Intrarea într-o bulă paralelă cu realitatea, în care se fumează, cu figură importantă, „boierească”, trabuc „americănesc” ori „se trage”, arogant, din lulea, emițându-se enormități cu pretenții de hermeneutică „academică”…

Ne aflăm în ceasul al 12-lea. Nu m-aș mira să fie al 13-lea, adică, vai, prea târziu. Acum nu se mai „joacă” ideologiile, politicianismele, simpatiile, interesele, ci însăși identitatea occidentală a României (imposibil de tăgăduit în întreaga noastră istorie, populată de luptători pentru europenitate și civilizație, prezenți, subteran, chiar și în perioada comunistă). Ar fi îngrozitor ca românii de azi să trădeze, monstruos, această vocație istorică. E vremea să încetăm cu sofismele! Sper ca și pesediștii să înțeleagă asta (l-am auzit aseară pe Titus Corlățean – un personaj social-democrat, măcar aparent, ceva mai distins – teoretizând, într-un mod absolut ticălos, că „ambele opțiuni”, Lasconi și Georgescu, sunt „la fel de proaste”!). Toate ororile istoriei au fost aduse de mase populare orbite, hipnotizate de diverși nebuni, pe fondul apatiei și auto-suficienței „sofiștilor”. Dacă vom repeta istoria, mai mult decât imbecili, ne vom dovedi nemernici.

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași

Publicitate și alte recomandări video