Atunci când, la cursurile unor profesori precum Ion Vlad, Maria Vodă-Căpuşan, Rodica Baconsky, Doina Curticăpeanu, poate şi alţii, mi se părea şi că am devenit ca prin minune mult mai deştept decât eram în realitate, însă îmi şi reproşam că nu fusesem capabil să intuiesc eu însumi esenţa şi semnificaţia unor lucruri spuse de ei ce se dovedesc surprinzător de simple. Lucruri evidente, din propria mea vecinătate. Era, în fapt, ceva benefic în această ambiguitate, iar acum, ajuns la vârsta senectuţii, mă bucur că am, periodic, graţie unor cărţi, şansa retrăirii. Bref, scrierile lui George Banu, devenite în vremea din urmă unele ale mărturisirii de sine, au pentru mine, între altele, efectul madeleinei proustiene.

Aşa au stat lucrurile şi cu prilejul lecturii cărţii Obiecte rănite, apărută la începutul verii în traducerea românească a lui Cindrel Lupe, la editura bucureşteană Nemira, volumul beneficiind de fotografiile datorate Mihaelei Marin şi lui Dragoş Spiţeru. E vorba despre o carte dedicată virtuţilor multiple, adesea chiar nebănuite, ale acestor cărăuşi ai memoriei, cum îi numeşte autorul, obiecte care, prin cine ştie ce accident şi nu din cauza inexorabilei treceri a timpului, au ajuns să fie obiecte celeste, obiecte care suferă. De altfel, George Banu operează în cuprinsul cărţii distincţia dintre rană, ca efect al accidentului, şi eroziune, ca rezultat al scurgerii vremii.

Aceste obiecte pe care unii le numesc neglijent, dispreţuitor vechituri, obiecte pe care profesorul le caută cu febricitate prin anticariate sau târguri, angajând, în vederea achiziţionării lor cheltuieli care până şi noului proprietar i se par câteodată peste posibilităţi, cam tot la fel cum Sylvestre Bonnard, acel alter-ego al lui Anatole France, căuta pe tarabele buchiniştilor cărţi vechi şi manuscrise, au dobândit drept de adăpost în casa din strada Rivoli, 18. Au ajuns să fie parte din familia ce trăieşte acolo, şi-au aflat locul în vecinătate nenumăraţilor Iisuşi, au locul lor în casa cu daruri şi înseamnă şi ele ceva din ceea ce acelaşi George Banu numea odată, adică într-o altă carte, Parisul personal.

Şi, iată, punând pe ecranul computerului toate acestea, iar îmi vine în minte ceva petrecut în vremuri de mult trecute. Lectura Studiilor despre romantism ale lui Jean-Pierre Richard în care există un capitol dedicat realistului Balzac. Capitol în care criticul poeziei şi profunzimii împarte personajele din Comedia umană în trei categorii printre care figurează şi aceea a colecţionarului. În care se încadrează şi teatrologul.

Numai că George Banu este un colecţionar de esenţă superioară. El colecţionează nu ca să adune, ci ca să salveze şi mai apoi, de ce nu?, să se autosalveze. Revine în paginile nu foarte multe ale noii cărţi a teatrologului motivul parteneriatului nocturn, fie cu tablourile, fie cu Iisuşi răspândiţi în casă. Separaţi ori nu de cruce. Rănile acestor aparent simple obiecte întră în dialog cu cele ale proprietarului şi în compania lor acesta dă, fără cuvinte, glas unor noi monologuri ale neîmplinirii. Devenite mai acute, mai vehemente în zilele, lunile, anii pandemiei. Uneori automărturisite monologuri ale depresiei.

În toţi aceşti ani ai suferinţei amplificate, lui George Banu şi, desigur că nu numai lui, i-a fost luat, interzis, răpit dreptul de a merge la teatru. Înconjurat fiind, cum spune el însuşi, “de capete tăiate, de mâini singuratice, ca într-un borcan de medic legist”, obiectele acestea cărora el le-a oferit “drept de azil” îşi arată, în chipul lor specific, recunoştinţa. Pe neaşteptate, îi dăruiesc proprietarului şansa unor noi reflecţii despre teatru. Rana lor accidentală îi aminteşte lui George Banu de Peter Brook, de Andrei Şerban, de Radu Penciulescu, de Tadeusz Kantor, de Irina Petrescu, de Opera de trei parale. De cine ştie ce altă piesă de teatru. Citez, în cele ce urmează, un întreg fragment (Obiecte rănite utilizează formula specifică a fragmentului, căreia Roland Barthes, critic preferat al lui George Banu, i-a consacrat unul dintre ultimele lui eseuri) căruia îi găsesc o relevanţă deosebită: “Să distingem între spart şi crăpat– două ipostaze diferite de rănire. Să distingem între zgârietură şi rană, ca între ştersături şi spărtură. Să distingem între operele rănite şi operele incomplete. Căci ce este oare o piesă de teatru dacă nu o operă incompletă, în aşteptarea de a fi - temporar - întregită - prin punerea în scenă, prin ceea ce suscită pasager până la revenirea ulterioară? Opera rănită în integritatea sa, dacă nu e restaurată - uneori regretabil - supravieţuieşte astfel, ireparabilă. Nimeni nu vine să o completeze şi ea rămâne definitiv indisociabilă de cicatricea rănii”. Accidentul în teatru- se întreabă, altundeva în carte, George Banu- nu ar fi cumva comparabil cu rana?

O cicatrice a rănii poate să se asocieze rănilor istoriei. Devenite tot atâtea răni ale memoriei. Cu deconturi uneori nedorite în neglijenţele sau indiferenţele prezentului. Am în vedere când spun asta micul pasaj în care e evocată trista soartă a unor tablouri ale regelui Ferdinad şi reginei Elisabeta. E vorba despre răni ale istoriei care supurează aparent şi dureros până şi astăzi în acel impresionant fragment în care George Banu evocă un episod din tinereţe când un ofiţer al Scurităţii i-a impus agresiv tatălui teatrologului cedarea unui pergament socotit până atunci a fi avut o existenţă nu neapărat anonimă, ci secretă. Indiciu clar că, pentru oamenii puterii comuniste, fiecare casă a fost un fel de scenă supravegheată. De aici poate şi obsesiva lectură a lui Shakespeare în teatrul est-european prin grila propusă de Jan Kott. Şi el evocat în carte.

George Banu îşi încheie volumul cu următoarea frază: “Nimic nu e mai puternic decât ceea ce a fost salvat”.

Are dreptate.

(text preluat de pe contributors.ro)

George Banu- OBIECTE RĂNITE; Traducere din limba franceză de Cindrel Lupe; Fotografii de Dragoş Spiţeru şi Mihaela Marin; Editura Nemira, Bucureşti, 2022

Mircea Morariu este critic de teatru şi profesor universitar de Literatură franceză la Facultatea de Litere a Universităţii din Oradea. Dublu laureat al Premiului UNITER pentru critică de teatru (2009 şi 2013)