George Enescu: poveste – personaj – model – speranță (I)

Adevărul deseori confirmat al Plecării definitive în tragică solitudine nu a ocolit existența pământeană a lui George Enescu. S-a acceptat unanim data de 5 mai 1955, dar există mărturii că Enescu a murit cu o zi înainte, fără ca nimeni să știe, nici măcar cei apropiați. În comunicatul oficial comun publicat și de revista „Muzica”, nr. 5 din acel an de Prezidiul Academiei, Uniunea Compozitorilor, Ministerul Culturii, Ministerul Învățământului, Direcția Generală a Radiodifuziunii, Uniunea Scriitorilor, Conservatorul, Filarmonica, Teatrul de Operă și Balet din București se preciza „miercuri 4 mai 1955”. Pe parcursul capitolului dedicat lui Enescu de Raluca Voicu Arnăuțoiu în cartea „Muzicieni români, biografii ascunse în arhive”, vol. I (editura „Ars Docendi”, Universitatea din București, 2011) se precizează mai exact „în noaptea de 3 spre 4 mai 1955”. Bărbatul frumos, genial, bun la suflet, celebru, s-a săvârșit singur, în hotelul Atala din Paris. Până și eroina mult iubită, care i-a atras irezistibil, ani mulți, gândurile, motivându-i grija meticuloasă, renunțările, sacrificiile, dedicația celei mai dragi creații, opera „Oedip”, apelativul „princesse aimée” – a preferat și după căsătorie să fie numită „prințesă de Cantacuzino”, evitându-l pe cel oficial – „doamna Enescu”, lipsind de lângă omul altădată iubit, dar extrem de rapidă în a schimba hotărâri din testamentul lui „Pynx”, soțul său. Tumultuoasa poveste a celor doi își poate afla codurile în muzica lui Enescu, mai ales în creația simfonică, dar numai cel familiarizat cu partiturile, informat din surse sigure, le poate descifra.

Povestea lui George Enescu ar putea întreține neosteneala Șeherezadei de astăzi, grijulie să apere omul de personaj, realitatea de legendă. Mai exact, poveștile – chiar dacă sensibilitatea, cumințenia, munca fără preget, neîntrerupta dorință de a învăța, talentul, aspirația spre cuprinderea cât mai multor teritorii muzicale, seriozitatea, disponibilitatea de a ajuta, compasiunea față de cei nedreptățiți într-un fel sau altul de viață, sacrificiul, calitatea rară de a admira și de a nu gelozi succesele altora, modestia, evitarea publicității, uneori dezinteresul pentru promovarea cu orice chip a creației proprii sunt atribute excepționale, dar nu îndeajuns de stimulatoare pentru un produs artistic ce i s-ar putea dedica. Deocamdată există filmul artistic „Enescu jupuit de viu” realizat de Toma Enache (l-am comentat în acest spațiu publicistic), însă destinul lui George Enescu ar putea inspira scenaristul unui serial în care să se regăsească epoci, personalități de prim plan ale culturii și politicii secolului al XX-lea, frământările epocilor, frumusețile, tragediile, meandrele oamenilor și țărilor colindate de Enescu. Și un nou film documentar în mai multe episoade ar fi de primă necesitate. Producțiile arhidocumentate, atrăgătoare imagistic despre Bartók, Stravinski, Messiaen, Boulez și atâția creatori influenți în muzica academică modernă, disponibile grație celor două posturi tv „Mezzo” sau platformelor video sunt argumente pentru o inițiativă românească.

Generozitatea

Ordonând mai sus calitățile excepționale, am lăsat pentru acest paragraf una foarte importantă, generozitatea, pentru a fixa câteva argumente. Cel mai important mi se pare a fi premiul național de compoziție instituit de George Enescu la București în anul 1912, prima ediție desfășurându-se în anul următor. Mai întâi banii s-au adunat din vânzarea biletelor la concertele și recitalurile din București și din alte câteva orașe ale României (inclusiv Iași), cei 23.000 de lei plus dobânda anuală de 1300 de lei reprezentând contribuția sa la premierea și stimularea financiară a câștigătorului premiului. Prestigiul lui Enescu, deosebita considerație de care s-a bucurat din partea Casei Regale au avut ca rezultat donații consistente. El nu a dorit să selecteze de unul singur câștigătorii, deși cultura muzicală, valoarea componistică proprie, succesele de care se bucura în străinătate ca autor i-ar fi motivat alegerile. S-a consultat cu un juriu alcătuit din muzicieni reprezentativi ai momentului, precum Alfonso Castaldi și Dumitru Geogescu Kiriac. Evident, nu toți cei distinși au confirmat în timp speranțele, însă cei mai mulți – da. Îi rețin aici pe Dimitrie Cuclin, Ion Nonna Otescu, Alfred Alessandrescu, Roman Vlad, Constantin Silvestri.

Răsplătit în 1935 cu premiul de compoziție, Silvestri a devenit repede muzicianul pe care Enescu l-a considerat cel mai valoros compozitor român, exprimându-și până în ultimii ani de viață prețuirea pentru tot ce a putut cunoaște din creația sa, și regretul orientării acestuia aproape exclusiv spre dirijat. Dar cred că l-a înțeles. Nici el nu și-ar fi putut câștiga existența doar compunând, de aceea a fost iubitul și sclavul viorii, care l-a purtat în toată lumea, asigurându-i aproape toată viața un standard material superior. La fel ca maestrul și binefăcătorul său, Silvestri a fost conștient că recitalurile de pian (ca virtuoz) și compoziția i-ar fi menținut condiția materială modestă, doar funcțiile de director al Operei Române, al Filarmonicii (firește, temporare) și activitatea permanentă, neîntreruptă, de dirijor (apreciată la superlativ în toată lumea) asigurându-i standardul financiar mai întâi apreciabil în țară și, apoi întrecând orice așteptări.

La capitolul „generozitate” se cuvine amintit numărul mare de recitaluri și concerte susținute de George Enescu gratuit în țară, aducând bucurie spectatorilor din orașele mici ale Moldovei lipsiți de experiența audierii muzicii academice. Trebuie menționate mai ales turneele din anii Primului Război Mondial, când s-a refugiat la Iași. Vizitele cu vioara în spitalele Sf. Spiridon și din împrejurimi (Bucium) au rămas subiecte de emoționantă evocare din partea unor muzicieni (Mihail Jora), rude sau apropiați (îi amintesc doar pe Alex. Cosmovici și Ilie Kogălniceanu).

Era Enescu un personaj?

Dacă ne gândim la absența excentricităților – nu. Omul serios, muncitor, rectractil față de media nu poate fi un subiect. Nu a refuzat interviurile (s-au publicat până acum multe), dar nu le-a așteptat, nu le-a „orchestrat”. A fost ponderat în răspunsuri, diplomat, însă nu și-a reținut opiniile negative când diverse mentalități și fapte reprobabile din viața muzicală românească îl nemulțumeau.

Și-a mărturisit de câteva ori antipatia față de microfon, care îl stânjenea, îl stresa, iar rezultatul transmisiunii radiofonice sau al înregistrărilor pe discuri îi alimenta nemulțumirea. Lipsa de rezonanță a lui Enescu pentru tehnica audio a fost explicabilă pentru nivelul mijlocului de secol XX, iar în deceniul 1941-1950 îngrădirile tot mai accentuate ale bolii i-au afectat în mod evident sunetul viorii și  interpretarea. Totuși, nu a refuzat înregistrările. Fericită „inconsecvență” pentru noi să-i credem pe toți cronicarii, pe toți muzicienii care l-au ascultat în sala de concert. Imprimările realizate în anii 1928-1936 în Statele Unite ale Americii, unde tehnica de înregistrare și transmisie radio a fost superioară celei din Europa, înregistrări mult îmbunătățite datorită erei digitale în care ne aflăm, reconstituie până aproape de aprecierile contemporanilor lui Enescu virtuozitatea instrumentală, claritatea de cristal a sunetului, expresia emoționantă, acel nimb afectiv pe care nu îl mai afli la alți violoniști ce i-au fost contemporani.

Modelul Enescu

Dacă ne-am gândi la modelul Enescu în domeniul interpretării violonistice și pianistice, cred că mai ales ultimele decenii îl confirmă. A trecut epoca virtuozilor „atletici”, pentru care tehnica epatantă, obiectivitatea umbreau în măsură mai mică sau mai mare climatele stilistice și, cu deosebire, emoționale din partituri. Pot fi ascultați în anii din urmă tot mai mulți violoniști tineri, din România sau de peste hotare, care pun tehnica instrumentală ireproșabilă în serviciul cantabilității, expresiei tușante, comunicativității. Dintre soliștii ajunși recent în programele filarmonicii ieșene îi amintesc aici doar pe Valentin Șerban și Dragoș Mânza.

În privința interpretării pianistice, înregistrările istorice îl luminează pe Enescu adeptul cântului opulent armonic, aproape ca de orgă, adeptul sunetului delicat, diafan, cald, lipsit de asperități și în pasajele cu nuanțe puternice. Semnificative rămân Suita I opus 3 în sol minor „în stil vechi”, cele Șapte cântece opus 15 pe versuri de Clément Marot imprimate de autor la pian împreună cu tenorul Constantin Stroescu.

Dirijorul George Enescu este dificil de comentat pentru că înregistrările sunt foarte puține, modeste calitativ. Dar am încredere în opinia unuia dintre cei exacți, profunzi și rafinați analiști ai muzicianului – Pascal Bentoiu. Neuitatul compozitor și muzicolog mi-a mărturisit:

Era o prezență extraordinară. Șocul pe care îl producea se baza exclusiv pe o inspirată intrare în lumea sunetelor, de articulare, de accentuare a muzicii – a muzicii lui și a celorlalți compozitori. […] l-am văzut dirijând Beethoven complet, Brahms complet, muzică franceză (Franck, Saint-Saëns, Simfonia de Chausson, Ravel – „Daphnis și Chloé”, Debussy – Nocturnele), era absolut fascinant! […] venea în fața orchestrei, deschidea partitura foarte conștiincios, întorcea una sau două pagini, și pe urmă nu-ți mai dădeai seama ce făcea, dar la sfârșitul primei părți din Simfonia a IX-a de Beethoven, să zicem, întorcea vreo 30 de pagini odată. Fiindcă, de fapt, nu avusese nevoie de așa ceva! De  partitură. […] Nu era un tehnician al baghetei, ci un creator al muzicii. Într-adevăr, aveai sentimentul că, prin efortul lui, se creează muzica în acel moment. Nu că reproduce, știu eu, o versiune construită de el însuși în imaginație – ci creează! În momentele acelea, toată lumea din orchestră parcă lua Duhul Sfânt și cânta!¹

 

¹Alex Vasiliu, Dialoguri neprotocolare. Editura Cronica, 2005, pp. 130-132.

 

Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog și profesor

Publicitate și alte recomandări video