George Enescu: poveste – personaj – model – speranță (II). Cristian Mandeal, interpret al Simfoniei a 2-a

Am ordonat în prima parte a însemnărilor de față multe calități ale omului Enescu, ce pot fi considerate astăzi neobișnuite, incredibile. Nu l-a interesat luxul, deși concertele sale din Europa, mai ales cele din Statele Unite ale Americii, au fost foarte bine plătite. La București își lua cameră la un hotel destul de modest din apropierea Gării de Nord, e-adevărat, plătind o cameră în plus ca să nu deranjeze vecinii când studia la pian. A ales acel hotel pentru că era relativ aproape de Ateneu, unde venea des pentru întâlniri cu muzicieni, pentru pregătirea concertelor și recitalurilor sale. În anii refugiului de la Iași (1916-1918) a locuit într-o cameră de pe strada Vovidenie, doar plimbările cu Maria Cantacuzino, cazată în vila unde se află acum Muzeul „Mihail Sadoveanu”, privilegiau drumul atunci liniștit trecând pe lângă Școala Normală „Vasile Lupu”. Și călătoriile cu trenul erau de nevoie, nu de plăcere. Prefera nopțile pentru odihna în compartiment, ziua trebuind să ajungă în orășelele din Moldova sau la București, pentru concerte.

A avut încă de mic, la Viena, conștiința valorii banului. Nu zgârcenia l-a motivat, ci trebuința de a-și asigura condițiile necesare vieții liniștite, dominată de studiu  și compoziție. Dorința de a câștiga banii care îi asigurau liniștea și confortul pentru a scrie – obsesia sa cea mai mare –, l-a determinat să refuze postul de profesor de compoziție la nou înființara L’École Normale din Paris, devenită repede instituție de elită a învățământului muzical superior francez, unde au predat pianistul Alfred Cortot, violonistul Jacques Thibaud, compozitorul André Gedalge sau violoncelistul Pablo Casals. A fost una dintre opțiunile cu trist revers în anii ultimi ai lui Enescu, marcați de vârsta înaintată, de boală și condiții materiale precare.

Întrebarea „ce ar fi fost dacă…?” se insinuiază și în cazul alegerii de a nu se stabili în America de Nord. Onorariile mult mai mari, înțelegerea mai lesne a muzicii sale i-ar fi schimbat, poate, destinul uman și muzical. Înclin să cred că universul său interior reflexiv, extrem de sensibil, dominat deseori de nostalgie, acel statut de rêveur pe care i l-a explicat partenerului de convorbiri Bernard Gavoty, aleanul priveliștilor moldovenești, tribulațiile sentimentale și greutățile născute din iubirea-flacără pentru Maria Cantacuzino explică rămânerea sa în Europa, la Paris.

Grija, ordinea pentru ambientul apartamentelor și caselor în care a locuit, menite doar pentru liniște, lectură, meditație și compoziție dezvăluie universul ideatic din muzica lui Enescu. Univers în care se regăsesc frământările tectonice sufletești ale romantismului, impreciziile poetice impresioniste, contradicțiile radicale moderne. Dacă relaționăm, de exemplu, ambientul interior, finețea detaliului sonor-expresiv, grandoarea momentelor de încărcătură emoțională din simfoniile lui Enescu, simfoniilor lui Beethoven, nu înțelegem greșit Simfonia a II-a în la major opus 17 ca o altă impresionantă, originală Odă a bucuriei. La fel, Simfonia a III-a în do major opus 21 își merită același subtitlu, Eroica. O Eroică românească ce își află înțelesul în tragedia din Primul Război Mondial trăită de Enescu la Iași, în târgurile Moldovei.

Destinul uman al lui George Enescu a avut un final tragic. Răsturnările, dezastrele din România postbelică, raporturile conflictuale întreținute de emigranții români în Franța, neputința de a se întoarce în țară, nedreptățile ce i s-au făcut după 1948, dezamăgirile vieții personale, sărăcia – argumentează caracterul tragic al finalului vieții sale. Toată bogăția inspirației, complexitatea partiturilor, imensa energie spirituală, noianul de idei fixate pe portative, frumusețea uneori ascunsă, dar cu atât mai emoționantă când este descoperită – impun interpreților (dirijorului, fiecărui instrumentist din orchestră) efortul de înțelegere și exprimare a grandioaselor lucrări enesciene. Cu impresiile puternice rămase din concertele dirijate de Ion Baciu, Erich Bergel, Horia Andreescu sau Tiberiu Soare, ascultate în sala de concert și prin mijlocirea înregistrărilor, am așteptat versiunea Simfoniei a II-a, programată vineri 9 mai la Iași.

Numele dirijorului a motivat marile speranțe în crearea evenimentului. Cristian Mandeal are statutul interpretului deplin potrivit muzicii lui Enescu. Migala polisării detaliului expresiv-sonor, convertirea întregii orchestre impresionante numeric în vocea unică ce modelează fluxul melodic-armonic-ritmic-spiritual, egalitatea conceptuală între arcurile voltaice imense ale ideilor muzicale și limpezimea de cristal a frazelor melodice la toate instrumentele (tranformate de Enescu în solouri de mare finețe și poezie), acapararea atenției ascultătorului spre a urmări până la capăt întreaga desfășurare muzicală ajunsă la calități dramaturgice, aproape epice, efectul covârșitor al muzicii asupra celui care asculta – totul a însemnat o experiență muzical-spirituală rar întâlnită în sălile de concert ale Iașului.

Cu ceva timp în urmă l-am întrebat pe dirijorul Tiberiu Soare cum se explică empatia orchestrei Filarmonicii „Moldova” cu muzica lui George Enescu, după patru decenii de când cel ce a modelat-o în acest sens, Ion Baciu, a părăsit-o, iar acum alții sunt instrumentiștii care o alcătuiesc. Mi s-a vorbit despre continuitatea transmisă din generație în generație. Cred că rămân evidente talentul, știința, experiența, harul lui Cristian Mandeal de a modela, de a insufla energie, afectivitate, cânt la unison tuturor. Acesta este rostul ultimului cuvânt din titlu: puterea acestui făuritor de muzică în perpetuarea speranței că George Enescu merită a fi ascultat mai des, spre cât mai profundă înțelegere.

Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog și profesor

Publicitate și alte recomandări video