Gh. Ivănescu. O poveste de iubire de odinioară (XIV)

sâmbătă, 25 februarie 2023, 02:52
1 MIN
 Gh. Ivănescu. O poveste de iubire de odinioară (XIV)

Prezentarea epistolarului nefericitei iubiri din tinerețea profesorului meu Gh. Ivănescu, pe care am supus‑o atenției cititorilor mei, se sfârșește aici.

Mă simt dator să afirm din nou că decizia mea de a face publice documente epistolare private din viața unei personalități binecunoscute din istoria lingvisticii românești și a culturii ieșene se întemeiază pe două bune motive. Mai întâi, autorul acestor misive mi‑a încredințat el însuși o mare parte din arhiva personală, cu indicația excplicită de a o valorifica publicistic cum voi crede de cuviință. În al doilea rând, cred că îmi îndeplinesc o datorie de recunoștință și de dragoste filială pentru un mare învățat și un om generos, care mi‑a făcut onoarea de a mă socoti printre discipolii săi, dăruindu‑mi zeci de ore din timpul său, în dezbateri de neuitat.

Prima piesă a „dosarului” epistolar pe care îl propun în final este reprezentată de o (probabil) ultimă scrisoare a lui George către Viorica. Îndrăgostitul a aflat că aleasa sufletului său fusese deja destinată altuia. Firești, amărăciunea și deziluzia nu se transformă în reproșuri sau insulte; dimpotrivă, persistă încă o geană de speranță.

 

Februarie 21, 1942

Scumpă Viorica,

Este poate pentru prima oară cînd îți mai scriu și mă mai adresez așa, și nu voi fi eu cel vinovat dacă se va întîmpla aceasta. Miercurea trecută, după-amiază, ziua în care se împlinise un [Lipsește o pagină în manuscris.].

Domnișoara Miroslav mi-a spus că deja de anul trecut este hotărîtă căsătoria ta cu un medic de la București. Am dreptul să cred că e adevărat. A fost o lovitură neașteptată pentru mine, pentru că mintea mea nu a putut să-și imagineze pînă astăzi așa ceva, și zilele acestea am fost bolnav cu adevărat. Domnișoara Miroslav mi-a spus chiar că de la tine știe acest lucru și că-l știe de anul trecut.

Îți voi cere să-mi spui dacă e adevărat că e hotărîtă căsătoria ta. Îți voi cere să-mi spui dacă ții într-adevăr la dînsul și dacă s-a stabilit între tine și dînsul o comuniune sufletească ca aceea pe care o voiam eu între tine și mine. Nu pot să nu-ți cer toate acestea după ce, timp de un an și jumătate, în urma atîtor atenții pe care mi le-ai acordat, am crezut cu toată tăria că tu ții numai la mine și că mă voi uni pe viață cu tine. E chiar o datorie din partea ta, după ce m-ai făcut să sufăr atîta și m-ai încurcat atîta în activitatea mea științifică și în cariera mea. Dacă e adevărat că, într‑adevăr, căsătoria ta e hotărîtă și că te simți atașată sufletește de el, te voi ruga mult să-mi comunici că trebuie să renunț la tine. E necesar aceasta cînd cel care ți-o cere e destul de înaintat în vîrstă, cînd el a avut destul de suferit pînă astăzi din partea oamenilor și a lui și cînd, mai ales, el are atît de multe lucruri de făcut. Te voi ruga însă să-mi spui drept, pentru că eu nu mai sînt sigur dacă într-adevăr ai ținut și tu la mine și fiindcă nu pot considera moral să-ți cer să părăsești pe cineva cu care te-ai înțeles să-i fii tovarășă de viață, mai ales că poate că și el ține la tine. Rămîne să judeci și să hotărăști tu dacă mai este posibilă o căsătorie între mine și tine.

Eu îți mărturisec din nou toată iubirea mea și-ți spun din nou că, dacă nu mă voi căsători cu tine în vara aceasta, nu văd cu cine m-aș mai putea căsători. Fiindcă nu ai vrut să primești scrisoarea pe care ți-am trimis-o prin domnișoara Miroslav, te rog și aici să-mi ierți greșeala pe care am făcut-o față de tine cînd, în noiembrie trecut, ți-am reproșat că ai acordat atenția ta unor tineri neserioși. Astăzi cunosc adevărul. Cred că domnișoara Miroslav ți-a spus acest lucru, după cum te va fi înștiințat și de faptul că este foarte probabilă înființarea, la 1 aprilie, a unei conferințe pentru mine. Voi putea astfel să duc în căsnicia mea o viață mai ferită de greutățile materiei. Te rog să comunici conținutul acestei scrisori și doamnei și domnului profesor, cărora, de fapt, se și adresează scrisoarea, și în cazul în care este posibilă o căsătorie între noi, să mă anunți cînd pot veni acasă la Dumneavoastră.

Închei atrăgîndu-ți atenția asupra nenorocitei mele vieți. Cît ar fi fost de bine dacă, în momentul în care ți-am arătat prima oară respectul meu și atenția mea, tu nu m-ai fi descurajat printr-o atitudine negativă și rezervată (18 Februarie – Mai, 1941), care te-a împiedicat de a mă cunoaște mai devreme și mai de aproape. [Într‑o notă din subsolul paginii, numerotată cu cifra 1, autorul face reflecția următoare: Și dacă vrei să-ți mărturisesc un lucru pe care nu ți l-am mărturisit pînă acum, rezerva pe care am arătat-o față de tine în vara și toamna lui 1940 și iarna, pînă în Februarie, nu se datora numai timidității mele și faptului că eram foarte ocupat cu redactarea tezei de doctorat, dar și faptului că, răspunzînd și tu întrucîtva atenției pe care ți-o acordase colegul meu Ciurea, îmi venea greu și socoteam lipsă de scrupule să încerc a-l înlătura. Dacă în vara aceea nu i-ai fi arătat oarecare atenție, poate astăzi altele ar fi fost relațiile, poate chiar am fi fost căsătoriți. Dar teama de a nu apărea lipsit de scrupule mă paraliza ori de cîte ori te întîlneam. Tu însă ai interpretat, desigur, pasivitatea mea de atunci altfel și probabil că și de asta ai fost rezervată cu mine mai tîrziu.] Dar poate că încă mai este posibilă unirea noastră pe veci.

George

 

În fine, ultima piesă a dosarului este conținutul ciornei, dificil de descifrat, a unei scrisoare către profesorul Balan, tatăl domnișoarei Viorica Balan. Este aproape sigur că scrisoarea nu a fost expediată.

 

Miercuri, 4 martie 1942

Domnule Profesor,

Nu v‑aș adresa rugămintea din această scrisoare dacă starea sufletească în care, cu voia Dumneavoastră, mă găsesc [În original, tăiat cu o linie: nu mi‑ar fi insuportabilă și dacă nu m‑ar abate de la lucru tocmai acum cînd am cea mai mare nevoie să pot lucra cît mai repede.]

Acum două săptămîni, mi se pare, sau poate chiar mai bine, Domnișoarara Miroslav mi‑a spus unele lucruri pe care nu știu încă dacă trebue să le cred. Vă rog foarte mult să‑mi răspundeți pe calea pe care o credeți de cuviință dacă este adevărat sau nu. [În original, tăiat cu o linie: Căci dacă e adevărat aș vrea să nu mai sufăr. Vă rog să înțelegeți că e jignitor să mă țineți în situația aceasta echivocă.]

Vă rog să vă gîndiți că aveți chiar datoria să faceți acest lucru, dat fiind temperamentul meu. [Trimitere în partea de sus a paginii, marcată cu un asterisc: Vreau să știu dacă trebue să zdrobesc în mine gînduri și sentimente care m’au stăpînit aproape un an și jumătate de zile.]

Nu mă pot opri însă de a vă spune că, dacă e adevărat, trebuia să mi se comunice acest lucru mai din timp.

În orice caz, aștept răspunsul Dumneavoastră și v‑aș ruga să‑mi comunicați și dacă aș putea veni acasă la Dumneavoastră pentru a vă spune ce mai am de spus.

Vă exprim respectul meu deosebit.

G. Ivănescu

 

În încheierea acestui serial epistolar, pe care îl consider de o oarecare valoare documentară, îmi iau îngăduința de a reproduce pagina de gardă a exemplarului din Istoria limbii române, pe care profesorul nostru ni l‑a dăruit cu dedicație.

 

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași

Publicitate și alte recomandări video

Comentarii