Hachițe în trei culori

Conform Dicționarului Explicativ al limbii române (DEX), cuvântul „hachițe” înseamnă „chichițe, „noduri în papură”, iar în sens mai larg „toane” sau „capricii”. Vorbind de prestațiile echipelor naționale și reacțiile aferente pe marginea lor, pare că trăim într-o permanentă hachițăreală-maimuțăreală când ne referim la șansele atât de firave ale României de calificare la primul campionat mondial cu 48 de echipe. Șansele astea nu sunt chiar atât de firave, dar românii s-au cam iluzionat după prestația bună de la Euro 2024, iluzii potențate de venirea pe bancă a ilustrului Mircea Lucescu, după traseul fără greșeală în modesta grupă din Liga Națiunilor, și – mai ales – după tragerea la sorți a grupei de calificare, mai mult decât îngăduitoare pentru noi.

Traseul în grupa H ar fi fost, folosind o sintagmă prăfuită, „în grafic”, dacă n-ar fi apărut acel blestemat eșec contra Bosniei de pe Arena Națională. Într-adevăr, victoriile cu San Marino și Cipru sunt cât se poate de normale, iar pentru cine a văzut jocul de la Viena, e clar că Austria e încă departe. Eșecul cu Bosnia-Herțegovina a răsturnat calculele de calificare și este prea simplist să-l atribuim unei simple greșeli de arbitraj (cu toată stima pentru „Il Luce”), chiar dacă arbitrul acela olandez a fost sancționat de UEFA. Câștigarea grupei, obligatorie pentru calificarea directă, era destul de greu de obținut, iar acum a devenit doar ipotetică. Pentru locul II e necesară, în special, o revanșă în Bosnia, eventual suplimentată cu ceva ciupit Austriei în meciul retur și, bineînțeles, e necesar ca ex-iugoslavii să nu se obrăznicească cu Austria. Ar mai fi o șansă prin Liga Națiunilor, dar în ambele aceste cazuri, ne așteaptă două rânduri de baraje, nu cu adversari de top, dar mai periculoși decât Cipru și San Marino. Barajele astea nu sunt tur-retur: România ar fi gazdă în primul baraj, numai dacă se află între primele patru în ierarahia locurilor II din grupe (bazat pe ranking-ul UEFA – nu pe rezultatele din aceste grupe!), iar în cel decisiv pentru calificare, gazda se trage la sorți. Deci, în cazul unor sorți nefavorabili, tricolorii ar putea fi nevoiți să învingă Suedia și Italia, eventual în deplasare, pentru a-și vedea visul împlinit. Așa ne trebuie dacă ne-am încurcat cu Bosnia! S-ar putea nutri speranța că experiența lui Lucescu coroborată cu împrospătarea lotului după Europeanul celor tineri din Slovacia, poate să aducă în toamnă un alt nivel al naționalei tricolore. S-ar putea, dar timpul e prea scurt.

Unde sunt hachițele de care pomenirăm la început? La Mircea Lucescu? Nu suntem de acord cu cei care dezavuează vârsta înaintată a selecționerului cu aprecieri lipsite de bun-simț. Dimpotrivă, admirăm energia debordantă a lui Lucescu la 79 de ani, altoită pe o experiență incomensurabilă. Numai că, „volens-nolens”, de la o anumită etate, hachițele sunt aproape inevitabile, dacă sunt girate de orgolii. Să lăsăm gesturile uneori lipsite de eleganță la adresa ziariștilor, chiar dacă unele întrebări sunt deranjante. Să lăsăm și diatribele la adresa arbitrilor, fiindcă asta e o boală universală: o simțim și la Șumudică, și la Dan Petrescu, ba chiar și la Ancelotti. Dar Lucescu ar trebui să evite a-și critica elevii în public, cum a făcut-o cu Mihai Popescu, mai înainte sau cu Răzvan Marin mai recent. O altă caracteristică a senectuții este tactul și condescendența, de care Il Luce a dat dovadă și pe vremea când era mai tânăr. S-ar putea spune că Popescu a fost stimulat să replice prin joc, replica verbală a lui Răzvan a fost cât se poate de decentă, dar pentru un tehnician atât de rasat astfel de reproșuri ar trebui să rămână în vestiar. Altfel, în lipsa tactului, în prim-plan rămân pârdalnicele de hachițe.

Sigur că fenomenul nu este o raritate prin fotbalul românesc. Hachițe vedem la mai toți antrenorii din minunata noastră Superligă, iar la un selecționer mai tânăr le vedem ascunse sub mantia „incompatibilității tactice cu concepția proprie”. Și atunci, să ne mirăm de ceea ce emit unii jucători, din moment ce mentorii lor cad în capcana hachițelor.

Revenind la punctul de plecare, echipa națională, încă mai putem crede că Lucescu poate fi la baza unui miracol. Cu un pic mai mult de noroc decât până acum, cu jucători de bază valizi. Și, bineînțeles, cu tact & condescendență. În loc de hachițe!

Publicitate și alte recomandări video