Normal că familia şi educaţia au un rol major în viaţa unui om, la fel cum şi anturajul are influenţa lui, de cele mai multe ori hotărâtoare, în gândirea şi comportamentul individului. De mic copil se văd aceste influenţe. Oricât de puternic ar fi fondul cu care se naşte, mediul înconjurător are puterea de a schimba cu totul gândirea şi chiar sensul vieţii cuiva. O familie în care se ţipă şi se urlă în fiecare zi nu va scoate copii liniştiţi, calmi, tăcuţi, ci vocali, extrovertiţi sau depresivi. De cealaltă parte, un copil expus la linişte şi înţelegere va asimila mare parte din această stare şi o va transmite mai departe, în schimb va fi cu totul dezarmat în situaţii tensionate, în conflicte deschise şi nu va avea niciun instrument de gestionare a unor colegi sau străini din tabăra cealaltă, a istericilor.

Toţi suntem mimetici, tindem să repetăm ce vedem în jur, să ne specializăm pe anumite domenii de activitate care credem noi că ne caracterizează, dar de fapt nu facem altceva decât să împrumutăm obiceiuri şi stări unii de la alţii fără să ne dăm seama. Nimeni nu e cu totul desprins de lumea înconjurătoare, se lasă şi este vrând-nevrând influenţat puternic de ea. Crezi că eşti unic, răsărit din negura timpului direct din neant, din nimic? Crezi că eşti original, că nimeni nu e ca tine? S-o crezi tu. Eşti câte un pic din aproape fiecare om pe care l-ai întâlnit în viaţă, pe care l-ai cunoscut sau pe care l-ai moştenit. Dramul tău de originalitate se pierde într-o mare de imitaţie. Habar nu (mai) ai de la cine şi ce ai început să copiezi. Ţi-ai însuşit un gest, o idee, un mod de a vorbi sau chiar de a gândi şi după un timp crezi că este doar al tău. O fi, dar e de fapt o compilaţie. Nici geniile nu sunt originale, acei indivizi au doar capacitatea de a fi mai lucizi decât ceilalţi şi de a da glas spiritului/daimonului vremii pe care ei îl percep, adică unesc într-un singur punct mai multe idei şi emoţii ale altora.

Se spune că jucăriile şi jocurile copilăriei nu dispar la maturitate, ci doar îşi modifică mărimea, scara, amploarea. Maşinuţele cu telecomandă ale băieţelului vor deveni maşinile la scară naturală parcate în faţa casei bărbatului; fustiţele, păpuşile, căsuţele pentru animăluţe de pluş ori plastic ale fetiţei vor deveni mai târziu garderoba, casa de locuit şi animalele de companie vii, în carne şi oase ale femeii. Toate gusturile rămân între aceiaşi poli stabiliţi până la un anumit punct în viaţă. Valorile se definesc până pe la 16 ani, cel târziu, după care nu mai pot fi modificate decât dacă intervine un şoc emoţional puternic care dă peste cap întreaga gândire a omului transformându-l aproape complet.

Şi atunci de ce să ne mai mirăm că există încă războaie, violenţă, nedreptăţi, dacă toţi copiii noştri intră cu atâta entuziasm în jocuri şi poveşti cu şi despre violenţă? Toate acestea sunt rezultate directe ale anturajului şi educaţiei pe care le primim de mici. Atâta timp cât vor exista poveşti cu acte de violenţă, fie ele cu lupi, capre, iepuri sau altele asemenea, sau cât vor juca jocuri cu conotaţii violente sau competitive, aceste activităţi nu vor fi ceva străin pentru individul adult care îşi va găsi în ele repere de viaţă.

Nu cred că există vreo poveste sau joc care să nu implice frică, tensiune, opoziţie dintre rău şi bun, nedreptate, răzbunare etc., acestea sunt sarea şi piperul oricărei lecturi, fără ele nu are niciun farmec. Şi totuşi ele ne conturează anumite trăsături în viaţă. Şi nu se poate face nimic, vor exista mereu, trebuie să ne împăcăm cu ideea. Războiul e în noi şi va fi pentru totdeauna, chiar şi într-un joc aparent inocent de Şotron sau Piatră, hârtie, foarfecă.

Ba chiar latura violentă este din ce în ce mai promovată în ultima perioadă, de parcă pacea este cea mai de evitat stare posibilă. Uitaţi ce amploare au luat jocurile de împuşcături şi bătăi pe computer, sunt la tot pasul. Chiar zilele trecute, de exemplu, am dus nişte copii către o petrecere, iar aceştia erau entuziasmaţi la gândul că vor juca, ghiciţi ce: Escape Room, o încăpere în care sunt încuiaţi participanţii şi care are mai multe indicii ale unei crime pe care ei trebuie să le găsească pentru a dezvălui criminalul; Dezamorsarea bombei unde nu e greu să afli ce trebuie să facă toţi cei implicaţi ca să nu moară de la explozie; şi, în final, cel mai dorit şi căutat joc dintre toate: Laser Tag (împuşcături cu laser) în care trebuie să omori cât mai mulţi rivali ca să câştigi. Pe scurt, când i-am întrebat ce vor face la petrecere, copiii au răspuns în cor veseli: „Vom găsi criminalul, vom dezamorsa bomba şi vom împuşca alţi copii!... Iuhuuuu!!...” No comment.

Nici măcar atletismul, unde trebuie să alergi cât mai repede, cât mai departe, cât mai mult timp nu e un joc pacifist, pentru că nu o faci singur, o faci contra altora, contra performanţelor altora, e mereu o bătălie la mijloc. Aşa şi trebuie să fie. Înotul, cursa cu obstacole, tirul cu arcul, scrima toate sunt activităţi cândva violente, de supravieţuire sau atac din conflicte reale, dar actualizate, aduse la rang de mişcare inofensivă. Poate că nu mai percepem direct sensul lor conflictual, dar simţim încă tensiunea, competiţia pentru câştig şi acestea sunt cele care ne ţin lipiţi de ecrane şi de sport în general, nu doar dragostea de mişcare.

Cât eram copil jucam foarte mult Hoţii şi Vardiştii/ Hoţii şi Potera, acum se joacă la fel de mult Mafia, un joc cu mai multe roluri care include un criminal în serie, un poliţist şi câţiva cetăţeni inocenţi care sunt de obicei ucişi în timpul nopţii.

Sunt campionate mondiale cu jocuri pe echipe care au ca substrat aceeaşi violenţă şi spirit criminal pomenit mai sus. Sigur că puţină lume vede un joc de fotbal ca pe o activitate violentă, dar dacă te gândeşti că nu este altceva decât o imitaţie a unui război purtat de două armate în care una trebuie să o înfrângă prin tactici, efort susţinut, sacrificii umane pe cealaltă, ar fi cu totul altceva. Toate jocurile olimpice au la bază activităţi de atac, apărare sau supravieţuire specifice unui conflict violent.

Săritura cu prăjina, ceva inocent, un om se propulsează în sus pentru a trece peste un obstacol şi a ateriza de partea cealaltă pe o saltea, ce poate fi violent aici? Ei bine, cândva acel obstacol era un gard sau o tufă cu ghimpi peste care tigrul care te urmărea nu putea sări, sau un râu cu crocodili. Lucrurile şi perspectivele s-au modificat un pic odată cu trecerea timpului, dar esenţa a rămas.

Aruncarea cu măciuca ori cu suliţa, de la sine înţeles, măciuca aia trebuia să aterizeze în capul cuiva şi să elimine un adversar, azi se practică pe viu aruncarea cu grenada sau tragerea la ţintă cu lansatorul de rachete. Doar o mică diferenţă…

Briscan Zara este scriitor şi publicist