Hai să ne plictisim oleacă!

Am făcut, recent, un mic sondaj între prieteni și cunoștințe, unul fără pretenții științifice, doar un exercițiu personal. Întrebarea a fost: Vă plictisiți des? Răspunsurile au fost precum preconizam: unii au ezitat să răspundă considerând întrebarea mea neserioasă („Ce întrebare mai e și asta?”, „Iar te ții de șotii!”, „Se vede că te plictisești, dacă ai ajuns să pui asemenea întrebări!” etc.), cei mai mulți au răspuns afirmativ („De n ori pe săptămână!”, „O-ho-hoo!” etc.) doar o singură persoană a spus că nu a simțit niciodată plictiseala. „Se plictisesc doar cei care nu au preocupări, eu nu-mi văd capul de treburi”, mi-a răspuns. Pentru cei care se regăsesc în această ultimă categorie, îndrăznesc o comparație: plictiseala poate fi asemănată cu insomnia, acel moment când contururile propriei identități par să se estompeze în întuneric, iar sinele se dizolvă într-un „nimic” care se întinde aparent la nesfârșit. E ca și cum te-ai apropia de somn, l-ai simți aproape, dar acesta te refuză, lăsându-te suspendat între veghe și visare, într-un spațiu neutru, ciudat și infinit. Desigur, nu e o definiție chiar serioasă, aveți dreptate. Cea mai clară și concisă definiție a plictiselii, după opinia mea, aparține cercetătorilor James Danckert și John D. Eastwood, care o descriu astfel: „plictiseala este un sentiment inconfortabil de a dori să faci ceva, dar de a nu găsi motivația pentru a face ceva”.

Credem că oamenii din societatea contemporană nu mai au ocazia să rămână singuri față în față cu plictiseala, golul este imediat ocupat de fluxurile de informații, de reels-uri, de rețelele de socializare. În consecință, am ajuns într-un paradox: ne temem de plictiseală, nu o vrem, fugim de ea, dar în același timp ne ocupăm timpul cu lucruri plictisitoare sau care oricum vor conduce spre aceeași stare la un moment dat. Un experiment realizat în 2014 la Universitatea din Virginia ilustrează sugestiv această tendință a omului contemporan de a fugi de plictiseală: participanții lăsați singuri într-o încăpere goală, timp de 15 minute, au ales mai degrabă să își administreze mici șocuri electrice decât să stea liniștiți în propriile gânduri. Studiul a indicat, printre altele, faptul că persoanele care apelează frecvent la rețelele sociale pentru a alunga plictiseala ajung, în timp, să o resimtă mai acut. „Când ceva este prezent în mod constant în viața ta, încetezi să-l observi”, spunea psihologul John Eastwood. Dacă ceva e mereu prezent, mintea nu mai simte noutatea sau surpriza asociată, iar lipsa de noutate poate duce inevitabil la plictiseală.

Se afirmă că un procent estimat la o zecime din populația lumii ajunge să se confrunte, la un moment dat în viață, cu forme mai mult sau mai puțin severe de plictiseală. Chiar dacă această cifră nu este rezultatul unei măsurători exacte, ea rămâne credibilă prin amploarea fenomenului pe care îl sugerează. În acest context, apare o întrebare dificilă: unde se trasează granița dintre plictiseală și depresie? Un sondaj realizat informal a indicat faptul că bărbații tind să invoce plictiseala mai frecvent decât femeile. Este posibil ca femeile să fie, în general, mai puțin predispuse la plictiseală, deși durata acesteia pare să fie comparabilă în cazul ambelor genuri. O explicație ar putea consta în faptul că femeile se raportează la alte criterii și surse de interes, ceea ce le-ar face mai puțin vulnerabile la anumite excese culturale generatoare de plictiseală. De timpuriu, femeile sunt adesea încurajate să acorde atenție relațiilor, comunicării și dimensiunii emoționale a experiențelor. Această orientare poate diversifica sursele de interes. Unii pot considera contextul plictisitor „nu se întâmplă nimic interesant”, alții găsesc stimulare în conversații, conexiuni emoționale, dinamica grupului. Nietzsche afirma că femeile ar fi mai puțin afectate de plictiseală decât bărbații, atribuind acest lucru faptului că ele ar fi fost educate să muncească intens. Diferențele între bărbați și femei în ceea ce privește plictiseala par să țină mai mult de modul în care este trăită și recunoscută această stare decât de intensitatea ei propriu-zisă. Bărbații par să perceapă plictiseala ca pe o stare deranjantă, aproape un eșec personal: „nimic nu se întâmplă”, „nu sunt stimulat”, „pierdere de timp”. În schimb, femeile par să tolereze mai ușor perioadele de așteptare sau rutină, poate pentru că sunt obișnuite să jongleze cu mai multe niveluri de sens simultan, relațional, emoțional sau practic. Explicațiile tradiționale, cum ar fi cea a lui Nietzsche, de care pomeneam, că femeile ar suferi mai puțin de plictiseală pentru că ar fi fost educate să muncească intens, sunt mai degrabă prejudecăți istorice decât observații psihologice.

Este esențial să înțelegem că plictiseala este o emoție, la fel ca furia, bucuria sau tristețea. Emoțiile nu există doar pentru a ne face să simțim, ci pentru a ne transmite informații despre starea noastră și despre mediul în care trăim, similar modului în care durerea semnalează o problemă fizică. Nimeni nu se bucură de durere, dar tocmai prin ea învățăm că ceva nu funcționează corect în corpul nostru. Plictiseala funcționează în același fel: ne avertizează că implicarea noastră în viață este nesatisfăcătoare și ne oferă ocazia de a reflecta asupra propriilor dorințe, valori și priorități.

Cercetările psihologului John Eastwood, pe care îl menționam anterior, sugerează că există două tipuri de personalitate mai susceptibile la plictiseală. Primul tip – sensation seeking – este reprezentat de persoane care au toleranță scăzută la rutină, caracterizate prin impulsivitate, mereu în căutarea unor experiențe noi și stimulante. Pentru ele, o rutină sau o perioadă lipsită de evenimente nu este suficient de captivantă și generează rapid senzația de plictiseală. Al doilea tip este aproape opus: persoane evitante care percep lumea ca pe un loc amenințător, plin de riscuri și pericole, și care preferă să se „retragă” pentru a se proteja. Frica de eșec, de durere sau de suferință îi determină să se izoleze și să evite implicarea activă în viața cotidiană. Chiar dacă viața lor pare în aparență mai sigură și mai liniștită, aceste persoane experimentează adesea o nemulțumire profundă și constantă, rezultând într-o plictiseală persistentă și dificil de stăpânit. O altă perspectivă teoretică sugerează că plictiseala poate apărea în două situații aparent opuse: atunci când o activitate este prea complexă sau, dimpotrivă, prea simplă. În cazul sarcinilor dificile, lipsa clarității în privința modului de rezolvare face dificilă implicarea, iar activitatea poate părea neinteresantă sau frustrantă.

Psihologul american Paul J. Silvia explică faptul că pentru ca o activitate să stârnească interesul, trebuie să existe un interval între ceea ce nu înțelegem încă și senzația că putem înțelege. Dacă este prea simplu, înțelegi imediat, nu îți stimulează mintea. Rezultatul: apare plictiseala. Dacă este dificil, apare frustrarea. Rezultatul e același, plictiseala. Potrivit lui Paul J. Silvia, interesul este o emoție complexă care motivează oamenii să acorde atenție și să exploreze ceea ce îi înconjoară, și el nu apare pur întâmplător, ci în anumite condiții psihologice specifice. Silvia argumentează că interesul emergent și, prin urmare, evitarea plictiselii depinde de modul în care evaluăm o situație: nu este suficient ca ceva să fie fie prea simplu, fie prea complicat, trebuie să existe un echilibru între nou sau neașteptat și senzația că putem face față acelei provocări. Silvia subliniază și că există diferențe individuale importante în modul în care oamenii experimentează interesul și plictiseala: unii au o predispoziție mai mare spre curiozitate și explorare, iar alții pot fi mai ușor captivați de plictiseală atunci când nu întâlnesc nimic stimulativ.

Plictiseala poate determina uneori comportamente autodistructive, precum consumul excesiv de alcool, fumatul, drogurile sau mâncatul compulsiv. Cercetările sugerează că persoanele care se confruntă cu plictiseala cronică prezintă un risc semnificativ mai mare de mortalitate pe termen scurt, e vorba de studiul psihologilor Igou și Tilburg. Alte studii arată că oamenii ajung uneori să se rănească intenționat doar pentru a introduce un element de variație în relația lor monotonă cu lumea. Faptul că reacțiile la plictiseală pot fi atât de distructive subliniază cât de intens este perceput acest disconfort.

Frica ne protejează de pericole imediate, în timp ce tristețea ne avertizează asupra greșelilor trecute și ne ajută să le evităm pe viitor. Plictiseala, la rândul ei, poate avea un rol valoros, deoarece ascunde un impuls esențial: curiozitatea. Ea ne determină să părăsim activitățile repetitive, să explorăm medii noi, să interacționăm cu ceilalți și să ne stabilim obiective diferite. Plictiseala nu e chiar inamicul nostru. Ea are, de fapt, un rol neașteptat de important: ne determină să ne oprim, să ne uităm în jur și să ne întrebăm ce contează cu adevărat pentru noi. Toți ne plictisim uneori, și nu e nicio rușine în asta. Din contră, plictiseala poate fi un mic semnal de alarmă: „Stai o clipă, gândește-te, caută ceva care să te atingă sau să te provoace”. Plictiseala poate degenera în frustrare sau chiar furie, însă, atunci când este înțeleasă ca o emoție de sine stătătoare, îi putem observa și valențele constructive. Un experiment realizat de cercetătorii de la Australian National University a investigat tocmai relația dintre plictiseală și creativitate. Studiul a implicat o sută de participanți, împărțiți în două grupuri. Primul grup a efectuat timp de treizeci de minute o activitate monotonă: sortarea a două tipuri de boabe de fasole după culoare, folosind o singură mână. Al doilea grup a primit o sarcină creativă, constând în realizarea unui design tematic cu ajutorul boabelor de fasole și al lipiciului. Ulterior, toți participanții au luat parte la o sesiune colectivă de generare de idei, iar propunerile lor au fost evaluate de experți. Rezultatele au arătat că participanții expuși anterior la sarcina repetitivă au produs idei mai originale decât cei care desfășuraseră deja o activitate creativă. Concluzia cercetătorilor a fost că plictiseala, departe de a fi doar o stare negativă, poate stimula productivitatea și gândirea creativă.

După cum vedem, poate părea ciudat, dar uneori cel mai folositor lucru este să nu faci nimic, să te plictisești, să te lași purtat de tihna unei pauze de la vuietul cotidianului, fără să simți vinovăție pentru că te „pierzi” câteva clipe. În astfel de momente, creierul nu doarme. El sortează informații, aranjează amintiri, prioritizează în tăcere scopuri și dorințe pe care mintea conștientă nici măcar nu le bănuiește. Pare că stai fără rost, dar în realitate se întâmplă o mică magie: mintea ta lucrează, se organizează și se regenerează. Plictiseala, așadar, nu e doar o stare de disconfort, e o oportunitate de a te opri, de a respira și de a te reconecta cu tine însuți. Și poate că tocmai în acele momente aparent inutile se ascund ideile și inspirația care ne mișcă mai departe. Am mai putea adăuga multe informații, studii, opinii și cercetări, dar ne oprim aici, să nu vă plictisim chiar de tot. Și dacă s-a întâmplat asta – să citiți plictisiți acest articol, bucurați-vă nu doar că ați ajuns la final, ci și pentru că azi cu siguranță veți fi mai creativi!

Cristina Danilov este psiholog și scriitor

Publicitate și alte recomandări video