Hai, tramvai…

Filmul mă duce în căutarea timpului pierdut şi a oraşului regăsit, cu pitorescul şi melancolia acelei vârste. Imaginile sunt din anii 69-73, interval în care avusesem timp să fiu redactor la Radio Iaşi, să mă transfer la revista ”Cronica”, să mă mut – precum, altădată, Topîrceanu – din gazdă-n gazdă (de teamă să nu mă fixez), să mă îndrăgostesc, să mă căsătoresc şi, desigur, să circul cu toate tramvaiele Iaşului… În ’61, când am intrat (drăguliţă-doamne) la facultate, tramvaiul acela, cu un unic vagon, încă mai circula pe Bulevardul ”23 August” (”Copou”, ”Carol”), pentru ca, mai apoi, să rămână doar pe Sărărie. Când s-au introdus tramvaiele cu două vagoane, a fost o adevărată revoluţie în transportul public ieşan, care s-a… decongestionat. Ceea ce nu înseamnă că studenţii nu făceau blatul, călătorind pe scări sau… pe tampoane, chiar dacă tramvaiul nu era (prea) aglomerat. Eu – atunci şi mai târziu – preferam deseori tramvaiul ”de Sărărie”, mai… romantic. Dar şi mai periculos. Când prindea oarece viteză, mergea ca o curcă beată, şi era de mirare că nu deraiază. Ceea ce se şi întâmpla uneori. Cred că de asta l-au şi desfiinţat, deşi, dacă s-ar fi modernizat calea de rulare, ar fi putut vieţui mai departe. Sunt zeci de ani de atunci…, iar locuitorii de pe Sărărie – una dintre cele mai lungi străzi din Iaşi – n-au nici acum un mijloc de transport în comun. Mai nou, acel tramvai de epocă a fost repus în circulaţie, la zile festive, pe traseul Târgu Cucu-Copou. Să se bucure bunicii, copiii, nepoţii…   

De pe generic, aflu că fotografiile aparţin unui… olandez, Otto Oerlemans, muzica – lui Gică Petrescu (Du-mă-acasă, măi tramvai…; te-apucă jalea…), autoare a filmului fiind o misterioasă Beatrice V. Imaginile, de o mare acurateţe şi… tandreţe, sunt ale unui nostalgic (mi-am zis), vreun pensionar care colinda lumea, spre a se umple de ea, înaintea obştescului sfârşit. Cam tot prin acei ani, rula filmul Dacă e marţi, e Belgia, o metaforă a goanei turistice nebune, din ţară-n ţară şi din muzeu în muzeu. Totuşi, ce căuta neamţu-n Bulgaria? Ce căuta olandezul la Iaşi? Răspunsul nu putea să mi-l dea decât d-l Google, pe care l-am şi, repede, consultat. Ca să aflu că Hans Oerlemans este un ditamai profesor de Meteorologie la Facultatea de Fizică şi Astronomie a Universităţii din Utrecht, încununat cu diverşi lauri academici. Toate bune şi frumoase, doar că Otto (născut în 1950) n-avea decât 19-23 de ani la vremea când fotografia tramvaie la Iaşi, fiind, succesiv, student, masterant, doctor al facultăţii din ţara lalelelor… E de presupus că olandezul, zburător de felul lui, ateriza, în fiecare vară la Iaşi, de dragul tramvaielor, al colinelor şi-al fetelor în floare… Că e vorba de un hobby se vede şi din faptul că poza sa (recentă) de pe Vikipedia este flancată de… tramvaie, nu doar din Iaşi, ci şi din Oradea, cu care ne-a… trădat în anii următori.  

Fotografiind tramvaie, Otto imortaliza, de fapt, o vârstă a oraşului şi-o vârstă a noastră, când fetele purtau mini (şi, doamne, ce picioare superbe străbăteau urbea!), iar băieţii/ bărbaţii pantaloni (uşor) evazaţi… Străzile, casele – celebre sau umile (ar zice Val Gheorghiu) – monumentele, Teatrul şi Filarmonica, Turnul Goliei, rondul de la Agronomie, un domn la costum şi cravată, o doamnă în taior grena, fustă stinsă cu mult deasupra genunchilor şi pantofi albi – ca două corăbioare navigând prin soarele lichid al unei dimineţi – de vară târzie?, de toamnă devreme? Sau capătul Sărăriei, cu cârciumioara (la şosea!) unde noi, studenţii căminişti, ne dedam la un vin acrişor, dar bun (cum, altădată, Creangă cu Eminescu)… Ori capătul dinspre Ţuţora, sau dinspre Tătăraşi, unde ajungeam cu un bilet de 25 de bani – şi mă întorceam cu acelaşi bilet – doar ca să văd oraşul şi, eventual, să anesteziez o durere, să umplu un gol dinlăuntru-mi cu imaginea lui…

Generos din fire (cum mi se pare c-aş fi), n-am ţinut filmuleţul lui Otto doar pentru mine, l-am trimis şi altor nostalgici, să se bucure/ întristeze şi ei. Este ca şi cum le-aş fi oferit o (proustiană) madlenă. Iată doar două  reacţii: Nostalgie, nostalgie, unde fugi, îmi spui şi mie? Mulţumesc, trist am zâmbit după anii 70, genunchii dezgoliţi ai fetelor şi costumele domnilor au datat momentul unui Iaşi aparent monoton în asurzitoarea lui linişte. (Virginia Burduja, cronicăreasa de-atunci şi de-acum). Cezara Mucenic, bucureşteancă, pare a continua Scrisorile întredeschiseale regretatului său soţ, şi prieten al nostru, Mircea Filip: Iaşul a fost un fel de tărâm de poveste unde în fiecare an, în tinereţea lui din anii 1920-1930, tatăl meu poposea ca să se încarce de atmosfera unică de cultură, de viaţa intensă pe plan spiritual, după ce petrecea câte un an şcolar în satele bucovinene la şcolile unde era director, învăţător, secretar etc. (…) Ştii că prima "practică studenţească" (adică vizitarea unor monumente istorice) am făcut-o la Iaşi? M-am suit în Turnul Goliei şi de acolo am reperat turlele bisericilor şi m-am dus, pe rând, să le văd. Apoi am fost la Biblioteca Centrală Universitară – splendid loc!, dar din Iaşi n-am văzut aproape nimic. (…) Şi apoi a venit seara magică a lui 14 iunie (ştii că acum 33 de ani, 14 iunie a căzut tot într-o marţi?). Şi totul s-a schimbat. Acum fugeam la Iaşi. Ştii ce scurt era drumul!? Plecam sâmbătă noaptea din Bucureşti, duminică dimineaţa eram acolo, mă întâlneam cu Mircea, iar duminică seara plecam înapoi, ca luni să fiu la servici. Şi mi se părea cea mai simplă şi scurtă călătorie. Ne întâlneam, ne plimbam sobri pe străzi (nu ne ţineam nici măcar de mână), dar drept să-ţi spun, nu vedeam Iaşul, îl vedeam numai pe Mircea. (…)Aşa că, privind imaginile, nu pot decât să fabulez cum era pe atunci Mircea, cum erau prietenii lui şi ce s-ar fi întâmplat dacă 14 iunie, ziua marii noastre întâlniri, nu ar fi fost în 1983, ci 10 ani mai devreme… A fost odată ce nu s-a întâmplat niciodată!

Nu văd o altă, mai potrivită încheiere pentru acest periplu.

Nicolae Turtureanu este director al revistei „Cronica veche”, poet şi eseist

Publicitate și alte recomandări video