Haiti și România: Două istorii mici, încleștate între imperii mari SAU Despre suveranitate

Scriu acest articol pe 18 mai 2025, în ziua alegerilor din turul 2 pentru prezidențiale. Evident că nu știu rezultatul lor, dar nu voi avea timp mâine. Oricum am promis că mai fac un text despre alegeri și gata. Așadar, ăsta e doar ca să îmi țin promisiunea, sau mai știi…

Pe scurt, este evident că istoria nu-i decât o lungă dezbatere între prezentul în plină transformare și trecutul care nu mai poate face nimic. În acest sens, mi-a venit în minte zilele acestea povestea Haitiului, țara uitată de toți din Caraibe, mai puțin decât o notă de subsol în manualele prăfuite de istorie, o rană deschisă a modernității, o rană pe care, dacă o privești atent, începe să semene cu a noastră, cea românească. Nu în date, nu în tropice, dar în esență, în tragism și în lecția pe care nimeni nu o învață.

La 1 ianuarie 1804, Haiti își proclama independența, era prima republică „neagră” a lumii, născută dintr-o revoltă de sclavi împotriva uneia dintre cele mai sofisticate și brutale puteri coloniale ale timpului: Franța. Nu-i puțin lucru. Iar răspunsul lumii „civilizate” nu a fost vreun rând de aplauze, ci tăcerea. O tăcere plină de dispreț și o oarecare frică de necunoscut, nu se mai întâmplase așa ceva vreodată.

Statele Unite, încă proprietare de sclavi, au amânat recunoașterea Haitiului vreme de 58 de ani. Franța a cerut despăgubiri colosale pentru pierderea „proprietății” – adică a sclavilor și a plantațiilor. Și ce a făcut Haiti? A plătit. Un secol de datorii, foamete, dictaturi, ocupații americane. O suveranitate obținută prin sânge, dar negată prin bancheri. Daca ai să cauți azi poze ori vei merge cu ajutorul Google maps pe străzile țării, te îngrozești, pare un tărâm pârjolit permanent de război și distrugere, un tărâm al urii, al nimănui.

Și acum, să întoarcem privirea spre Carpați. Când ne-am proclamat independența în 1877, imperiile din jur nu ne-au văzut cu simpatie, ci cu resemnare tactică, o tăcere ca în cazul de mai sus. Rusia ne-a folosit ca pe un coridor strategic, iar apoi ne-a mușcat din teritoriu. Puterile europene ne-au tolerat, nu recunoscut cu entuziasm. Iar când, după 1918, România Mare s-a născut, a fost din sânge și noroc diplomatic, nu din bunăvoința Marilor Puteri. Ele au acceptat realitatea pentru că nu o mai puteau schimba la acel moment.

Ce au în comun Haiti și România, deci? Faptul că amândouă au câștigat independența, dar n-au primit-o cu adevărat, sau au primit-o din/cu lehamite. Că ambele și-au afirmat suveranitatea în fața lumii, dar lumea le-a răspuns cu un zâmbet superior și cu un vraf de tratate în care suveranitatea era mereu relativă. Lecția dură este că marile imperii – fie ele de odinioară sau de azi, fie că se numesc Franța, Rusia, Marea Britanie sau SUA – nu recunosc decât forța. Iar suveranitatea țărilor mici este mereu condiționată, negociabilă, ajustabilă.

Astăzi, România e parte din Uniunea Europeană. E un lucru foarte bun. Dar să nu ne amăgim: suveranitatea noastră e în leasing. Politicile fiscale, legislația internă, agricultura, educația, mediul – toate sunt negociate, aliniate, armonizate cu normele europene. România nu poate decide de una singură ce taxe aplică sau cum își subvenționează fermierii, de pildă. Avem un Comisar European pe agricultură care decide mai mult decât o face vreun ministru de la București. Iar Bruxellesul nu este mai puțin tehnocratic decât Parisul colonial de secol XIX.

Dar influența nu vine doar de la Vest. Vine și de la Est, cu mult mai puțină subtilitate. Rusia, deși nu mai are tancuri la Prut (deocamdată), are altfel de instrumente: propagandă, corupție, control energetic, rețele de influență. România este în continuare traversată de umbrele imperiale rusești, de la nostalgici ortodocși până la șantaj economic în zona Republicii Moldova.

Așadar, întrebarea nu e dacă suntem suverani, ci cât de suverani (mai) suntem și cui trebuie să cerem voie să fim. O doză de naționalism este vitală pentru un popor, dar una exagerată poate fi catastrofală. De asemenea, lipsa totală a naționalismului e dăunătoare pentru sănătatea și chiar existența unui popor.

Lecția Haitiului e tulburătoare: poți câștiga independența, dar să nu ai niciodată dreptul s-o exersezi pe deplin. Dacă ești mic, trebuie să te supui unui club. Iar clubul te vrea loial, nu liber.

În Haiti, influențele externe au distrus aproape orice fibră a coeziunii interne. Guvernele au fost puse și date jos de ambasade, de FMI, de elitele care s-au vândut primului interes venit cu valiza plină. România nu e încă acolo, dar dacă nu e vigilentă, poate deveni. Avem deja o clasă politică docilă față de Occident și infantil de temătoare față de Rusia. Nu avem o cultură a suveranității, ci una a supunerii elegante, a obedienței cu cravată.

Diferența dintre un stat suveran și unul colonizat nu e una de steaguri sau de declarații oficiale, este una de mentalitate. Un stat suveran decide pentru sine și suportă consecințele. Un stat colonizat cere permisiune și se plânge că nu e ascultat. Iar noi, de prea multe ori, suntem în a doua categorie.

Așa că, poate, e timpul să învățăm ceva de la Haiti. Nu din greșelile lor, căci au fost forțați să le facă, ci din curajul lor de-a spune macar din când în când „nu” atunci când toți spun „da, monseigneur”.

Nu vom putea fi complet independenți într-o lume globalizată, asta nu lasă urme de îndoială, dar măcar să fim liberi în suflet, dacă nu în tratate. Și, mai ales, să nu uităm: nimeni nu-ți dă suveranitatea, ci doar ți-o conservi. Drumul e, așadar, ca mai mereu, undeva la mijloc, iar taberele care s-au războit în aceste luni de zile ar fi bine să realizeze că fiecare trebuie să învețe ceva de la cealaltă, astfel încât noi toți, în ansamblu, să nu ne pierdem în ură și dezbinare ca în Haiti, ci să rămânem în picioare, integri, cât mai mult și mai bine.

 

Briscan Zara este scriitor și publicist

Publicitate și alte recomandări video