„E cea mai stranie țară pe care am vizitat-o”. Experiența surprinzătoare a unui cunoscut scriitor ieșean în Vietnamul comunist

Înainte de plecare, criticul Constantin Coroiu, care fusese cu un an înainte în Vietnam, mi-a spus să am grijă ca pe parcursul zborului să beau cât mai multe lichide și să mă mișc prin avion, altfel exista riscul să ajung la destinație cu articulațiile umflate. De asemenea, Constantin Coroiu m-a sfătuit să vizitez neapărat și delta fluviului Mekong, un adevărat paradis al faunei și florei, un loc unic în lume. prin frumusețea sa.

Mărturisesc că, urcându-mă în avion, i-am urmat sfatul, ceea ce era, de altfel, nu tocmai greu de făcut, întrucât în uriașă aeronavă care ne-a transport din inima Europei spre capătul Asiei am avut parte de o servire impecabilă și de o abundență de băuturi și de produse tipic orientale cum rar mi-a fost dat să văd. Vreme de douăsprezece ceasuri, ghemuiți în fotolii, ne uităm cu disperare pe ecranele monitoarelor, rugând-ne ca timpul să treacă mai repede. Uriașa făptură, pe care noi am asemănat-o când cu turnul Babel, când cu Arca lui Noe, și în care puteau să încapă două trenuri, se târa pe cer cu viteza melcului. Navigam, totuși, cu 9.800 km/oră la o altitudine de 10.000 de metri, având senzația că stăm în loc. Traversarăm astfel Franța, Austria, Germania, Polonia, Cehia, Ucraina, traversarăm Marea Neagră, Turcia, Iranul, Afganistanul, Turkmenistanul, Pakistanul, India, în plină noapte, trecurăm peste munții Himalaya, iar în zori pluteam deasupra Fluviului Roșu. Pe cele trei culoare lungi ale aeronavei erau două baruri, băutura era gratuită, iar servirea impecabilă. Puteai să bei coniac franțuzesc, vin de Bordeaux, bere și whisky după pofta inimii. Având în minte sfatul lui Coroiu, am băut mai mult sucuri decât vin, coniac sau whisky. Însă colegii mei, poeții Ion Mureșan și Horia Gârbea (Mihail Gălățanu venise cu un alt avion și ne aștepta la hotel) au profitat de ospitalitatea de la bord și au petrecut pe cinste. Inclusiv atunci când am traversat munții Himalaya, au ciocnit paharele de whisky în cinstea crestelor acoperite de zăpadă ce abia se întrezăreau dacă îți aruncai ochii prin hublou privind în jos. Au ciocnit și în cinstea deșertului Kara Kum, rămas undeva în urma noastră, și a cămilelor ce pășeau printre dune pe vechiul drum al mătăsii spulberat de vânt. Băutura era atât de bună, iar stewardesele atât de serviabile, încât pe parcursul călătoriei, în ciuda păhărelelor golite, tovarășii mei de drum și-au păstrat luciditatea și buna dispoziție. Încântați de ambianță, la un moment dat n-au rezistat ispitei de-a-și scoate blocnotes-urile și să umple paginile goale cu tot felul de desene, impresii de pe drum și, bineînțeles, poezii. Mărturisesc că i-am invidiat, dar nu m-am încumetat să scriu și eu. Sucurile băute nu mă stimulau. Până la urmă, însă, văzând că tovarășii mei de călătorie nu pățesc nimic, mi-am luat și eu inima în dinți și mi-am comandat mai întâi coniac, apoi și vin, și whisky, delectându-mă și cu preparatele bucătăriei vietnameze. În ciuda amestecului de băuturi, n-am avut de pătimit, ci dimpotrivă, luându-ne cu vorba, timpul s-a scurtat, astfel că am ajuns la destinație mult mai veseli și mai treji decât atunci când ne-am urcat în avion.

Coborând din aeronavă pe pistă, ne izbi în față un val de căldură infernală. Afară erau în jur de 40 de grade, iar umiditatea aerului era maximă. Pe moment, aproape că nu puteam respira. Era ca și cum am fi nimerit într-o baie de aburi.

Două zile am umblat prin Hanoi asudând ca niște șoareci. Ajungând la un hotel aflat în apropierea centrului Hanoiului, ne-am întâlnit acolo cu poetul Mihail Gălățanu, care, după o călătorie cu multe peripeții, ajunsese în Vietnam cu o zi înaintea noastră.

Ne-am lăsat bagajele în cameră și am ieșit să luăm pulsul străzii.

Căldura era sufocantă. Gâfâiam la fiecare pas, ștergându-ne de pe fețele nădușite de transpirație. Ion Mureșan, care purta în tașca lui kaki plosca pe jumătate plină cu pălincă, îmi propuse să tragem câte o dușcă. „Parcă am fi în interiorul unui monstru, spuse el. Simt că din pricina nădușelii carnea curge de pe mine ca un aluat… De aceea cred că un strop de pălincă nu ne-ar strica…” Tocmai mă pregăteam să-i răspund la provocare, când din senin se abătu deasupra capetelor noastre o ploaie caldă, infernală, care ne făcu ciuciulete. Înțepeniserăm uzi leoarcă în mijlocul trotuarului, cu plosca de pălincă ridicată deasupra capetelor, binecuvântând ploaia binefăcătoare. Ciuciți pe vene, vietnamezii ne priveau fără uimire, dând aprobator din cap. Priveam fascinați strada. În ciuda ploii, traficul nu se rărise. Motocicletele și bicicletele, și ricșele treceau una după alta, lăsând în urma lor coridoare umede de apă. Curând una se opri drept în fața noastră și două mâini ce se ițiseră prin perdeaua curgătoare ne întinseră, frumos împăturite, două pelerine de nylon de culoarea bambusului. „Cât costă?” am întrebat. „Doi dolari,” am auzit un glas vorbind în engleza vietnameză prin perdeaua de ploaie. Am scos banii și am plătit. În curând, stăteam îmbrăcați în pelerine, contemplând în tăcere orașul acoperit de o draperie de apă, ce se prăvălea neîntrerupt dintr-un cer de culoarea zincului. Apoi ploaia încetă la fel de brusc cum începuse. Ne-am îndreptat spre hotel și am intrat în camere. Pe pereți se cățărau gândaci de mărimea unor broscuțe țestoase, iar pe tavan stăteau lipite șopârle verzulii, ce mâncau țânțari, muște, fluturași și alte insecte. Privindu-le, pielea ni se încreți de teamă. Dar Mihail Gălățanu, fiind deja familiarizat cu ele, ne liniști, spunând că vietnamezii ocrotesc șopârlele, pentru că acestea le apără casele de scorpioni, de tarantule și de alte gângănii veninoase.

***

A doua zi, hălăduind pe străzile Hanoiului, am fost cuprinși de un fel de nostalgie, văzând o mulțimea de cravate roșii de pioner ce invadase înspre orele amiezii trotuarele; copiii se întorceau de la școală, frumoși și gălăgioși, am fost cuprinși de un sentiment de duioșie. Ne întâlneam, într-un fel, cu propria noastră copilărie și cu propria noastră istorie.

Dar adevărată lecție de istorie aveam s-o primim mai târziu, cu două zile înainte de plecare. Discutând cu ambasadorul, am aflat că în Vietnam erau 5.000 de vorbitori de limba română. Foștii studenți, foștii imigranți, care au fugit de război, adăpostindu-se în România. Ei bine, în fiecare an, la începutul lui octombrie, ei sărbătoreau ziua prieteniei dintre Vietnam și România. Participând la spectacol, am avut parte de-o surpriză: artiștii vietnamezi au urcat pe scenă purtând costume populare maramureșene și cântând cântece maramureșene. Au cântat și au dansat nu numai ei, ci și copiii lor. Iar la sfârșit ne-au spus: „Pentru noi, România e a doua patrie. Dacă nu ne-ați fi primit atunci, astăzi cu siguranță mulți dintre noi nu ar mai fi fost în viață.”

O altă lecție de istorie ne-a dat-o președintele Uniunii Scriitorilor din Vietnam, care avea acolo rang de ministru. Întrebându-l în ce relație se află Vietnamul cu China, acesta ne-a spus: „Vedeți, aici, în acest colț populat de lume, Vietnamul, care o populație de 95 de milioane de locuitori, e perceput ca o țară relativ mică sau mijlocie. În Europa ar fi fost o țară mare. Conștientizând acest fapt, noi știm că ne învecinăm cu niște elefanți, cu China, cu India, dar și cu Satele Unite, cu care am purtat război. Suntem conștienți de faptul ăsta și facem un fel de balet diplomatic. Dacă ne apropiem prea mult de China, China ne înghite. Dacă suntem reticenți în relațiile cu ea, vom avea probleme. Așa că mergem pe calea de mijloc. La fel facem și cu SUA, și cu India. Dacă am proceda altfel, nu ne-am putea dezvolta.”

Dar am învățat și o lecție stranie de geografie.

Mergând în urmă cu vreo două săptămâni la Gala Poeziei de la Alba Iulia, am constatat că am făcut 14 ore până la Cetatea Albă, loc sfânt pentru nația română, exact cât am făcut de la București până la Paris și de Paris până-n Vietnam.

Cine a zis că România e o țară mică?

***

Am plecat din Vietnam cu regretul că nu am putut ajunge să vizităm Delta Fluviului Mekong. Gazdele noastre, în ciuda efortului lor diplomatic, nu ne-au putut oferi această oportunitate. Am vizitat, în schimb, timp de două zile Golful Halong sau Golful Dragonului zburător, cum i se spune, situat în Delta Fluviului Roșu din Marea Chinei, împodobit cu trei mii de insule și insulițe acoperite de o vegetație luxuriantă și o faună alcătuită de papagali, maimuțe, antilope și iguane; o adevărată splendoare a naturii. Nu-mi dau seama cum arată Delta Fluviului Mekong, dar Golful Halang-ul nu poate fi asemănat cu altceva decât cu un paradis terestru. Rar mi-a fost să văd atâta frumusețe plutitoare ce parcă sfida cerul și pământul.

Gazdele noastre vietnameze ne-au dus pe Insula Elefantului, pe Insula Cocoșului Acoperișului, pe Insula Comorilor și pe alte insule împănate cu fiorduri și peșteri ca în O mie și una de nopți, străjuite de arcuri de triumf și tunele ce alcătuim un adevărat labirint șerpuind printre recifele de corali pline de pești, crustacee, și moluște. Pe țărm, dar și în bărci ce însoțeau șalupa noastră îndeaproape, bărbați și femei ne ispiteau aruncând din coșuri de răchite o mulțime de perle în aer și, ca să ne asigure că sunt veritabile, le puneau la proba focului. Mâinile lor ascunse sub umbreluțe colorate străluceau în soare, în timp ce picioarele, da, picioarele mânuiau vâslele ca pe niște bețișoare de orez. Cum de reușeau să vâslească folosindu-se d e labele picioarelor fără să depună, în aparență, nici un efort, nu-mi pot da seama. Probabil că în timpul războiului, așa mânuiau și armele. Nu-i, deci, de mirare că nu au fost învinși.

Văzând aceste insulițe strălucitoare și amintindu-mi de război, l-am întrebat pe președintele Uniunii Scriitorilor din Vietnam, care ne servea drept ghid în aceste locuri, dacă și superbul Golf al Halong-ului a căzut pradă bombardamentelor? „Golful, ne-a răspuns președintele, era plin de vase de război. Nu aveai loc să arunci un chibrit din pricina lor. Iar dacă ai fi aruncat, probabil că apele ar fi luat foc, din pricina rezidirilor și a uleiurilor scurse din burțile lor pline de arme.” „Și aceste insulițe pline de peșteri, de maimuțe și papagali, au fost bombardate?” am întrebat. „A căzut o ploaie de bombe peste ele, a răspuns președintele. Am crezut, a adăugat el după o clipă de tăcere, că nu va rămâne din ele decât praful și pulberea. Dar iată că bunul Creator al lumii nu a vrut asta. Și după război, insulele au renăscut ca prin minune, acoperindu-se de verdeață. Vegetația a șters urmele dezastrului. Iar după scurt timp, și papagalii și păsările paradisului, și maimuțicile și iguanele și broaștele și șerpii au revenit pe insule. Și au revenit și pescuitorii de perle. Aici puteți cumpăra perle albe, dar și perle negre la kilogram. Sunt veritabile. Costă 50 de dolari kilogramul.”

Tot la Halong, am vizitat și o fabrică de ceramică și cărămizi, situată la câțiva zeci de kilometri de țărm, ce aproviziona aproape întreg Vietnamul. Era una din vestigiile comunismului biruitor. Vietnamul postbelic se dezvolta nu numai din punct de vedere turistic, ci și industrial. Intrând în incinta fabricii, ne-am adus aminte de marile Combinat Siderurgic din Galați și de alte imense construcții ridicate în Epoca de aur ceaușistă. După ce văzusem Halong-ul, combinatul ne-a lăsat, inițial, un gust amar. Parcă navigam prin filmul Călăuza al lui Tarkovski. Cam aceasta era atmosfera. Dar nu vedeam ruina unui fost imperiu. Ci o lume care încerca să renască din propria-i cenușă. Și asta am văzut în Vietnam peste tot. Am descoperit acolo o forță vitală de nestăvilit. Privind bulevardele Hanoiului năpădite zi și noapte de motociclete și de biciclete, aveam impresia că în Vietnam și în general în Asia, lumea se naște pe stradă, pe trotuar, acolo mănâncă, doarme, și tot acolo, pe trotuar, își găsește obștescul sfârșit. Era o forfotă de nedescris, astfel că atunci când ne-am întors acasă, am trăit senzația că Europa e golită de populație. Aceasta a fost, într-adevăr, senzația pe care am trăit-o. Ne-am întors acasă cu sentimentul că alambicul lumii viitorului e continentul asiatic. Chiar și astăzi, după atâția ani de la vizita aceea din Vietnam, sunt pătruns de același sentiment.

Mergând prin combinat, am ajuns, la un moment dat în fața unei benzi rulante ce transporta cărămizile încă umede spre imensul cuptor ce se întrezărea în depărtare. Și atunci, pe moment, am fost cuprinși de inspirație. Ce-ar fi, ne-am zis, ca fiecare dintre noi să scrie cu un bețișor de bambus câte un poem de-al său pe lutul unei cărămizi crude care să fie apoi arsă în cuptor la 1000 de grade Celsius? În fond, noi suntem mesagerii unei alte lumi, ne-am zis, și trebuie să lăsăm urmele trecerii noastre pe aici…

I-am transmis această rugăminte directorului fabricii și, primind dezlegare, am scrijelit în lutul umed câte o scurtă poezii. Nu știu ce poezii a lăsat în urma sa Ion Mureșan, Horia Gârbea și Mihail Gălățanu, dar eu, orientându-mă după atmosfera locului, am imprimat pe dreptunghiul umed al unei cărămizi de la Halong următorul scurt poem: „Acum când sângele meu s-a preschimbat în apă,/ vino să te scalzi seara, la lumina astrelor pure, / pleoapele mele vor rămâne închise pe vechi,/ ca doi lotuși calmi și palizi,/ pe atât de liniștite ape,/O!” Cine știe în ce zid sau în ce casă strălucește undeva, ascuns în umbră, poemul meu?

Publicitate și alte recomandări video