Happiness Day

În unul din clasamentele astea arierate (nu putem trăi fără clasamente?), pe care ni le bagă pe gât o anumită presă (arierată şi ea), cică Finlanda este ţara cea mai fericită din lume. Mă întreb: Oare tot fericiţi sunt finlandezii, danezii şi ceilalţi când le moare mama, tata sau fratele? Sau un prieten? (Nu vorbesc despre soacră.) Cu alte cuvinte, sunt fericiţi atunci? La naiba, asta e singura problemă pe care o avem, care ne roade acolo, în adâncul sufletului sau, în fine – care nu cred în suflet – sub cerebel: că murim, crăpăm, frate, dăm ortul popii, o mierlim, dispărem după corcoduş, repauzăm etc. Restul sunt, cum se spunea prin Maramureş, mierte-fierte, vorbe-n vânt, fleacuri, aiureli sau cacamaca, după cum se zice în Bularga sau în Bucşinescu.

Dar ne păcălim cât încape: Cică suntem fericiţi de mama focului, băligos de fericiţi, feeric de fericiţi, dacă se poate spune aşa. Nu mai putem de fericiţi, nu ne mai încăpem în piele. Şi când pierdem la loto, având speranţa căcăcioasă, totuşi, că ne vom umple de bani cândva, la Sfântul Aşteaptă, when pigs fly, şi când ascultăm cu urechile ciuş ce mai spune Becali, o nouă dumă tâmpită de stă mâţa-n coadă, cu behăitul aferent, şi când râdem ca sfecla-n gura vacii, că am bătut Andorra la fotbal sau că soacra ne e bolnavă, că vine în sfârşit autobuzul sau tramvaiul, şi când ne fură şeful la salar, şi când ne înşală (nevasta sau amanta sau la cântar, nu mai ştiu) şi când ne scremem constipaţi pe budă, fericiţi ca Vali Vijelie că „are pereche”, şi când avem 95.000-123.000 $, ca funcţionarii de rang superior de la ONU, când Chirica sau Alexe ne înşală iarăşi aşteptările de nu-i spală toată apa Bahluiului, şi când închiriem un post de manichiură, despre care relata ziarul acesta, pedichiură, cabinet cosmetic, în cadrul unui salon din Bularga şi când natalitatea ţigănească creşte triplu sau cvadruplu faţă de cea românească (vă spun eu, retrogradul!), şi când politicienii care ne conduc sunt superşoşoace şi simioni arieraţi, votaţi de tâmpiţi şi poltroni, când gherţoii antifeminişti ca alde Becali se mai burică troglodiţii o dată împotriva femeilor arbitri la băieţi, când o conspiraţionistă americană îşi ucide copiii, fiindcă ar fi „zombie” etc… etc… Aşadar, fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioşilor, cum zice la biserică. Şi femeia care… în fine.

Eu mă tem că, fiind atâţia proşti pe cap de locuitor, care ne bat la cerebel mereu că suntem fericiţi nevoie mare, o să ajungem chiar să credem că suntem fericiţi, să fim, cu alte cuvinte, amnezici, mălăieţi, molâi, tălâmbe, papleaşcă de fericiţi. Căci asta urmăresc bombalăii din tot felul de comitete şi comiţii în lumea asta globalitoantă. Chiar cu -40 de grade afară, cu vreo -20 în casă, fără serviciu şi cu un kinder prost ca noaptea, care, în afară de fotbal, nu ştie decât şeptică şi bambilici, cu femei necăjite, cu bărbatul votcar şi curvar. Căci asta se urmăreşte în ziua de azi: să stăăăm pe fund, fericiţi şi tâmpi: cu nevestica noastră, cu amănţica, cu ştiruţele noastre pentru oligofreni, trecute prin ciurul şi prin dârmonul corectitudinii politice, cu meciul duminical de perdanţi, cu Ţzancă Uraganu sau ăla… Ghiudem, Cârnat, cum îi zice, Salam.

Prea nefericitul Jayme Illien, consilier în cadrul ONU şi membru al organizaţiei „Economişti pentru pace şi securitate”, un ONG afiliat ONU, a avut ideea (nefericită, s-o spunem pe-a dreaptă) să decreteze Ziua Mondială a Fericirii. Şi luptă şi dăi domnul Illien ca să demonstreze că, vezi Doamne, suntem teribil de fericiţi, râdem cu gura până la urechi, ca sfecla-n gura vacii, ca ţaţa-n Hală, nu ne mai încăpem în piele (sau în pile?) de fericiţi, ne mănâncă pielea (sau ne mănâncă-n c.), ca să zicem aşa, într-o stare de deplină mulţumire sufletească, tâmpi de fericiţi, eliberaţi de întuneric ca cei din Biserica Baptistă Speranţa. Eu sunt aproape convins că domnul respectiv este neînsurat sau, mai degrabă, divorţat şi cu amante şi amănţele, urâte şi proaste. Ori o fi vreun ghiuj eliberat de toate cele, aşa că având creierul pane şi trânji.

Dar sinceritatea nu-i tot una cu adevărul, cum se spune într-un film al lui Scorsese. Iar fericirea… e pasăre rară. O să fim fericiţi când n-o să mai fie fetiţe violate, ca cea de la Leţcani, când n-o să mai avem prelaţi ca Teodosie al Tomisului, îndrăgostit soldăţeşte, unghie şi carne de Putin, când poliţiştii de la „Rutieră” n-o să mai ia şpagă, când n-o să mai fie reclame gen „Zboară, puiule, zboară!”, vă amintiţi? şi alte asemenea. Oare visez?

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist

Publicitate și alte recomandări video