anunturi
Eurotrip
grandchef
anunturi
Bolta rece
anunturi
metalco

Hârtie

GALERIE
nichita danilov
  • nichita danilov
- +

Din uşa tramvaiului, arhitectul Hrehor îi flutură larg din mână, în semn de rămas bun sau pe curând, lui Karpinski, apoi făcându-şi loc cu coatele, intră în vagon, plecând în direcţia Copoului. Trecuse vremea când îi dădea de băut.

Acum arhitectul îşi investea toţi banii în ziare, iar dacă îi mai rămânea ceva mărunţiş în buzunar, îi lăsa să putrezească acolo şi mai degrabă ar fi aruncat mărunţişul la păsări să-i ciugulească în loc de grăunţe, decât să-şi piardă vremea cu tot felul de haimanale, care îşi dădeau aere de artişti. Făcuse calcule substanţiale şi sumele pe care le investise în gâtlejul lui Karpinski şi în alte gâtlejuri la fel de însetate ce se adunau seară de seară la Corso, punând ţara la cale, se ri­dicau la cifre cu care şi-ar fi putut cumpăra două ma­şini de mâna a doua aduse din Germania sau din Italia, de care se umpluse târgul, sau ar fi putut deschide măcar o prăvălioară cu vad bun pe una din străduţele din centru. Întrucât în sufletul lui se instalase o adevărată fobie de volan, arhitectul se ferea să urce în automobil, rareori, cum s-a întâmplat acum, lua tramvaiul, un mijloc de locomoţie mul mai sigur decât orice maşină, dar de cele mai multe ori prefera să meargă pe jos, numărând cu exactitate paşii parcurşi din uşa blocului din momentul plecării şi până-n momentul întoarcerii acasă, unde îl întâmpina aceeaşi uşă rămasă de pe vremea împuşcatului, care scârţâia însă atât de lugubru, încât îi venea de multe ori să-şi astupe urechile şi s-o cotească după colţ. Atunci luându-şi, cum se spune, inima în dinţi, arhitectul punea mâna pe clanţa murdară şi o apăsa în jos, strecurându-se apoi pe holul de la intrare, unde mirosea de fiecare dată când se întorcea de la promenadă a cauciuc ars. Mirosul acesta, arhitectul îl asocia cu accidentele de pe străzi, cu traficul din ce în ce mai greoi din oraş, de care avea oroare. Numai gândul că şi-ar putea cumpăra o maşină îi făcea rău. Cât în privinţa prăvălioarei din centru, arhitectul ştia că, din pricina temperamentului său destul de capricios, visul acesta era irealizabil, aşa că se mulţumea cu promenada şi cu cititul ziarelor.

Pictorul, în sine sa, îi dădea dreptate arhitectului, care pe zi ce trecea devenea tot mai cărpănos: ziarele costau, totuşi, o avere. Dacă vroiai să fii un om informat, trebuia să le parcurgi în fiecare zi. Nu degeaba plopii de pe marginea şoselelor fuseseră tăiaţi rând pe rând şi transfor­maţi în baloturi de hârtie După plopi urmară răchitele, iar după ele nu fuseseră iertaţi nici brazii cei falnici, nici stejarii şi nici molizii sau pădurile de carpeni ale patriei. Fabricile de hârtie nu iertau nimic. Totul era valorificat, nu numai lemnul, dar şi coaja. Fusese fabricată atâta hârtie, încât ai fi putut înfăşura toate câmpiile şi dealurile ţării în ea. Pictorul şi-l închipuia pe arhitect zăcând în inconştienţa lui sub pătură şi citind ziarele cu aviditate pagină după pagină şi rând după rând, transpirând din greu din pricina emoţiilor stârnite e lectură, dar şi a aerul încins din cameră. Spectacolul era pe cât de straniu, pe atât de înfricoşător.

Cu ochii minţii, Karpinski îl urmărea de departe, stând pe scaunul de la terasa Corso şi citind, la rândul său, un ziar. Îl vedea pe arhitect cum se umflă încetul cu încetul îngurgitând cuvintele pe care ochii săi le sorbeau cu aviditate: cele două rezervoare, creierul şi inima, deveneau neîncăpătoare. Toţi porii arhitectului, toate celulele erau îmbibate de text. Dacă l-ai fi împins sub piele cu degetul, afară, în loc de sânge, ar fi ţâşnit un şuvoi de litere şi propoziţii proaspăt culese la linotip. Într-o zi, în timp ce se plimbau stradă, umăr lângă umăr, fără să schimbe nici o vorbă, pictorul văzu ieşind pe gura întredeschisă a arhitectului o rolă fumegândă de hârtie pe care era imprimat următorul paragraf: ”Ziarele, posturile de radio, aniversează, cu mare vâlvă, încheierea războiului în Europa… Germania, în ciuda eforturilor sale supraomeneşti, a pierdut războiul, în timp ce Spania, fără să ia parte la conflicte, fără să facă nimic, omeneşte singură, a fost cea care a câştigat, câştigă şi va continua să câştige din punct de vedere spiritual acest război.” După ce-l parcurse pasajul, pictorul îl îndesă înapoi în gura arhitectului, care fără să spună nici un cuvânt, îl mestecă îndelung în gură, apoi îl scuipă afară, în primul coş de gunoi ce îi ieşi afară, zicând: „Iată o mostră din aberaţiile lui Dali…” Dar abia făcu încă un pas, când din gura sa ieşi un alt paragraf mult mai ciudat decât cugetările scremute ale divinului Dali: „Dar dintr-o dată marca s-a năruit şi prăbuşirea ei nu s-a putut opri până când n-au fost atinse cifrele fantastico-nebuneşti de bilioane. Am trăit zile când dimineaţa cumpăram ziare cu cincizeci de mii de mărci şi seara cu o sută de mii; cine avea de schimbat valută străină eşalona operaţiunea pe ore, pentru că la ora patru primea de mai multe ori suma de la ora trei, iar de la ora cinci iarăşi de mai multe ori suma pe care ar fi primit-o cu şaizeci de minute mai înainte… Biletele de tramvai costau milioane; banii de hârtie erau căraţi cu camioanele… Un şiret de ghete costa mai mult decât o gheată înainte, nu, mai mult, decât un magazin de lux cu două mii de perechi de ghete, reparatul unui geam spart mai mult decât mai înainte o întreagă casă, o carte mai mult decât o tipografie cu sutele ei de maşini...” Paragraful îi ieşise arhitectului pe gură, iar vântul stârnit de nicăieri, i-l flutura acum pe lângă nas. Realitatea această veche devenea periculoasă. Timpul o îngropase în urmă, dar iată că ziarele o scoteau din nou la suprafaţă.

Privindu-l pe arhitect cum urcă în tramvai cu vraful de ziare sub braţ, te întrebai: oare cum de încap într-un om atâtea informaţii? Sau: ce se va întâmpla cu arhitectul când inflaţia va reveni? Sau şi mai rău: ce va face arhitectul în era presei virtuale?

Când îl întâlnea în Piaţa Unirii, de obicei arhitectul era cât se poate de grăbit, lui Karpinki îi venea în minte mereu aceiaşi întrebare, pe care însă din sfială, dar şi din prudenţă, n-o pronunţa cu voce tare, sperând ca vremurile de altădată o să se întoarcă şi arhitectul Hrehor o să revină la obiceiul lui de a-l cinsti cu un păhărel de vin. Întrebarea era următoarea: oare în loc de maţe, de bilă, de ficat, de rinichi, arhitectul Hrehor nu posedă frazele pe care le-a devorat de atâta bucată de timp?

...Satele şi oraşele erau îmbrăcate în hârtie. Fiecare casă, fiecare stâlp fusese acoperite de tipărituri. Ţăranii se sculau cu noaptea în cap şi răcneau cât îi ţinea gura : „La iarnă o să mâncaţi în loc de pâine şpalturi!" Nu exista un loc gol. Orice spaţiu era fusese acoperit cu litere mai mari sau mai mici. Nici hârtia igienică nu scăpase de acest chin. Mai întâi trecea prin maşini plane şi, după ce era imprimată, se făcea sul. În special se tipăreau poezii. Noua putere aprecia arta. Preşedintele nu suporta să i se dedice versuri şi de aceea dădu o dispoziţie ca poeziile cele mai reuşite să fie imprimate şi pe suluri de hârtie igienică. Costul hârtiei deşi crescuse enorm, continua să fie subvenţionat de stat. Pe întreaga economie, pierderile se ridicau la zeci şi sute de miliarde de lei. Dar ce reprezintă un miliard când e vorba de binele public? În fond, omul pierde ceva timp cu nevoile sale fiziologice. Şi acest timp trebuie valorificat cu eficienţă. În loc să fie folosit chipul preşedintelui pentru scopuri oarecum obscene, s-a procedat la înlocuitori. Astfel cele mai importante opere lirice au fost imprimate pe hârtie igienică specială; le puteai găsi şi la alimentara şi la tutungerie şi în orice alt loc. Ziarele aproape că nu mai aveau utilitate. După ce se termină cu operele clasicilor naţionali, veni şi rândul traducerilor. Nu fuseseră ti­părite numai Mioriţa, Meşterul Manole sau Toma Alimoş, Luceafărul, ci toţi poeţii de la un cap la altul. Moartea stătea pe capacul WC-ului şi citea poezii de Baudelaire. Karpinski îşi aminti că intrând odată într-un WC public dăduse acolo peste Roşu vertical, din care nu reuşi însă să citească decât începutul şi sfârşitul, şi asta fiindcă pictorul se grăbea. Dacă aveai noroc, însă, pu­teai da peste Dante sau Petrarca. Poezia modernă era apreciată mai puţin, şi totuşi pe ici, pe colo, se găseau şi suluri cu Apollinaire. Pădurile însă se răreau. Nu mai exista nicăieri nicio pădure, niciun copac; toate gardurile fuseseră transformate în ziare. Pictorul îl vedea pe arhitect jubilând sub pătura lui verde unde mişunau literele ca nişte gândaci urcându-i-se când pe mâini, când pe picioare.

Pătruns de această viziune, pictorul se scutură din umeri, intrând în pasaj.

Nichita Danilov este scriitor şi publicist

© Drepturi de Autor (Copyright) - Acest articol este proprietatea Ziarul de Iasi (www.ziaruldeiasi.ro) si este protejat de Legea dreptului de autor si drepturilor conexe (8/1996). Preluarea acestui articol se poate face, potrivit reglementarilor in vigoare, doar în limita a maximum 500 de caractere, urmate obligatoriu de un link directionat catre acest articol! Orice incalcare a acestor prevederi va fi supusa procedurilor pentru intrarea in legalitate si recuperarea daunelor.

Ultima ora

editorial

Transferul de primari, o dovadă de slăbiciune

Cosmin PAȘCA

Transferul de primari, o dovadă de slăbiciune

Campania de racolări declanşată de liberali înseamnă în primul rând o umilinţă pentru propriul electorat şi activul de partid. E o palmă pe obrazul acelor liberali (mulţi, puţini?) care s-au luptat în ultimii patru ani cu „ciuma roşie” pe uliţa satului, care şi-au pierdut patru ani din viaţă crezănd că PNL trebuie să facă opoziţie.

Filmuletul zilei

opinii

Savanţii zilelor din urmă

Codrin Liviu CUȚITARU

Savanţii zilelor din urmă

„Dragul meu, adevărul este chiar cel comunicat de hârţogarii academici: mi-am mistificat activitatea de cercetare, aşa-zisele informaţii epocale, savantlâcul, biografia, tot! Existenţa mea e o farsă de la A la Z. Nu puteam să mor cu minciuna în spate! Mă bucur că accidentul deconspirării s-a petrecut înainte de ieşirea din sistem. Nu vor fi consecinţe punitive, iar eu, în sfârşit, voi savura câţiva ani de sinceritate....”

Iaşul vrea tren urban! (II)

George ŢURCĂNAŞU

Iaşul vrea tren urban! (II)

În ciuda dorinţei autorităţilor locale ale aglomeraţiilor urbane importante ale României, fără o descentralizare reală punerea în practică a proiectelor de trenuri urbane e extrem de dificilă. Atâta vreme cât tot ce ţine de infrastructura de transport feroviar se decide la Ministerul Transporturilor şi autorităţile locale sau judeţene nu pot contacta după nevoile lor transportul feroviar, lucrurile se vor mişca foarte greu. 

De la moară la războiul de ţesut

Bogdan ILIESCU

De la moară la războiul de ţesut

„Obstacolele sunt acele lucruri groaznice pe care le vezi când îţi iei ochii de la ţelul tău.” Henry Ford

pulspulspuls

Alexe a mutat, se pregăteşte Chirica: Şandru, un pas în faţă

Alexe a mutat, se pregăteşte Chirica: Şandru, un pas în faţă

Caricatura zilei

3 AM

Editia PDF

Bancul zilei

Îi datoram multe coronavirusului. A reusit sa-i aduca pe români înapoi în tara si a putut sa le înve (...)

Linkuri

Alte ziare locale

    Intrebarea zilei

    Relaxarea condițiilpr de deplasare în starea de alertă va duce la:

    vezi raspunsuri

    Copyright 2006-2020 © Ziaruldeiasi.ro Toate drepturile rezervate.