Hei, tramvai, cu etaj și tras de cai…Amintiri din vremea când în fața Gării Iași așteptau birje ostenite, trase de cai costelivi, care abia urcau stada

Am revăzut de curând, nici nu mai știu a câta oară, extraordinarul film al Hitchcock La nord prin nord-vest (1959). Există acolo o scenă pe care Hitchcock o tratează în registrul lui predilect, amestecând suspansul cu umorul. Urmărit de poliție, personajul interpretat de Cary Grant este ajutat de o misterioasă necunoscută jucată de Eva Marie Saint. Cei doi sunt în tren și când aceasta se oprește în stație, le vine o idee salvatoare: cheamă un hamal care, contra unei sume probabil consistente, se lasă dezbrăcat și legat fedeleș. Cary Grant îmbracă uniforma lui, ies din vagon și o pornesc pe peronul înțesat de polițiști, bărbatul cărând valizele femeii. Când înșelătoria e descoperită, e prea târziu: hamalii mișună peste tot, le este imposibil polițiștilor să-l identifice pe impostor.

Secvența, sunt convins, pare obscură generațiilor mai tinere. De o bună bucată de vreme nu mai există hamali în gări și în aeroporturi. Aș asemui această scenă cu acele pasaje din operele literare pentru care e nevoie de un glosar și de explicații suplimentare. Sunt multe alte situații care ridică probleme cititorului și spectatorului de azi. Câți știu că odinioară erau trei clase la vagoanele de tren? Sau că în fața Gării Iași așteptau niște birje ostenite, trase de cai costelivi, care de abia urcau stada Gării? Când birjele au fost înlocuite de taxiuri – alte necazuri: cu greu reușeai să faci o comandă, trebuia să mergi la dispeceratul din Piața Unirii.

Au dispărut hamali, au dispărut și alte meserii improbabile. Vânzătorii de ziare, spre exemplu. Luau presa către seară, când ajungea de la București, se adunau într-o încăpere din clădirea Poștei, afară aștepta o mulțime de cititori ai ziarului Sportul (popular), când vânzătorii ieșeau din clădire mulțimea dădea un adevărat asalt, fiecare dorind să pună mâna pe un exemplar. O serie de spații au rămas, dar au cunoscut schimbări substanțiale. La un restaurant care se respecta cânta o orchestră, iar consumatorii dansau, pe ritmuri mai mult sau mai puțin vioaie. La restaurantul de la Hotel Traian cânta orchestra Toma Suru, la Unirea au cântat la un moment dat cei de la Roșu și Negru. În trenul de pe ruta Iași-Bucuești (ca și pe alte trasee mai lungi) nu lipsea vagonul restaurant, chit că de la un punct încolo n-aveai altă alegere decât infama friptură la tavă. Spectacolele de „varietăți” erau o practică obișnuită, cele importante erau transmise la televiziune.

Nu vreau să fac un inventar nostalgic, în spiritul unei celebre melodii a formației Phoenix. „Veacul înaintează”, spunea un poet din secolul al XIX-lea, iar schimbările sunt inevitabile. Două observații trebuie totuși numaidecât făcute. Mai întâi, constatăm că ritmul schimbărilor e tot mai accelerat, încât în doar câțiva ani un videocasetofon, de pildă, a devenit obiect de muzeu. În al doilea rând, cunoașterea trecutului și a „mărunțișului” vieții cotidiene a ajuns să fie obligatorie: altfel – cărți, filme, piese de teatru riscă să rămână opace. Deficitul de memorie poate produce efecte perverse, cum ar fi idealizarea epocii comuniste și a perioadei Ceaușescu. Sau, pur și simplu, ignorarea fărădelegilor și a abuzurilor comise în acei ani.

Alexandru Călinescu este profesor emerit la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor

Publicitate și alte recomandări video