Himerele poetice ale lui Costel Stancu

Antologia de versuri Sanatoriu de boli necunoscute a lui Costel Stancu se deschide cu un autoportret al autorului, în care proiectarea permanentă a faptelor banale din spațiul real în spațiul imaginar, populat de amintiri și de himere, conferă demersului său poetic o dublă dimensiune: una profund umană și alta transcendentală: „costel stancu intră liniștit în oraș convins că omul/ e ceva mai mult decât o găselniţă a lui dumnezeu.” Cuvântul găselniță are un dublu înțeles. Conform definiției din dicționar, găselnița se referă la o situație de efect găsită și interpretată de critică, la un mod oarecum supericial, într-o operă de artă. De cele mai multe ori găselnițele literare sunt străvezii, par a fi contrafăcute. Găselnița vine din bulgară (găsenica „omidă”) și mai înseamnă, acesta-i al doilea sens al cuvântului, molia albinelor, reprezentând un „fluture mic, de culoare roșie-cenușie cu cercuri albe, ale cărui larve se hrănesc cu fagurii de miere”.

La care din aceste două sensuri se oprește poetul atunci când spune că „omul e mai mult decât o găselniță a lui Dumnezeu”? Se referă la jocul lingvistic pe care-l poate dă naștere cuvântul găselniță în conștiința Creatorului sau se referă la faptul că omul e un fel de molie care se hrănește cu fagurii de miere a îngerilor Domnului? Insolită metaforă.

Desigur, interpretarea aceasta a mea nu poate fi privită decât ca o găselniță poetică.

Dar să mergem mai departe descifrând imaginile aceleași poezii. El, autorul, afirmă Costel Stancu, „ar  dori să uite tot însă memoria lui seamănă cu/ o groapă ce se adânceşte pe măsură ce vrei să ieşi din ea”, căci memoria lui, adăugăm noi, e asemenea nisipurilor mișcătoare, în care dacă ai pășit nu mai ai nici o scăpare. Memoria lucrează mână în mână cu conștiința. Și conștiința, arătându-ți mereu greșelile făptuite, te stoarce de vlagă. Pășind pe această cale, autorul nu poate fi fericit: „degeaba îl iubiţi îl urâţi/ voi o sută de femei alungate cu pietre/ zadarnic căutați la picioarele sale iertarea.” El e anonimul care „trece mai departe/ găsind în dreptul fotografului acelaşi ins fără/ o faţă anume…” Și aceasta pentru că el, autorul, „se deosebeşte de ceilalţi tocmai fiindcă nu-i poate imita/ ştie că nu există sfârşit şi trebuie mimat unul/ trebuie găsit un joc dacă joc poate fi acesta unde/ moartea e trişorul pe care îl prinzi/ dar de fiecare dată el îți arată mâinile goale.” Trișorul nu e numai moartea, ci și Atotputernicul pentru care lumea nu-i altceva decât o iluzie.

În prefața Sanatoriului de boli necunoscute, poetul Cristian Bistriceanu, unul dintre prietenii și exegeții lui Costel Stancu, îi reproșa autorului faptul că anterioara sa antologie, Ochiul din palmă, i s-a părut a fi „extrem de unitară”, creându-i impresia că ea nu-l reprezintă în totalitate pe autor, selecția purtând amprenta modului său de a scrie la acea dată, or scrisul său ar mai avea și alte tonuri decât cele cuprinse în volum. Interesant punct de vedere. De obicei, criticii le reproșează poeților lipsa de unitate. Iată însă că și surplusul de unitate își poate avea lipsurile lui. În calitate de exeget, Cristian Bistriceanu voia să simtă tot parcursul poetic al lui Costel Stancu. Îl interesau pragurile de trecere de la o poezie la alta și de la o carte la alta. Probabil ar fi dorit să vadă cum poetul Costel Stancu și-a depășit propria sa inerție. De altfel, se pare că în repetate rânduri cei doi poeți au discutat, la un mod polemic, despre modul de-a scrie poezie și de a articula cât mai expresiv cuvintele. Polemica aceasta o putem regăsi citind în paralel poeziile celor doi. Iată, de pildă cum sună începutul poeziei Mama face ordine în univers semnată de Cristian Bistriceanu: „e sâmbăta de dinaintea unei mari sărbători/ lumina intră violent prin ferestrele fără perdele/ mama e un dumnezeu crud și nu se sinchisește de somnul nostru/ trântește, lovește și trăncăne adică face curat/ a luat deja fețele de masă, milieurile/ și a lustruit oglinda și tablourile”. Nu știu dacă și pentru mama (care e un Dumnezeu crud) din poemul lui Cristian Bistriceanu omul e o găselniță sau doar un bibelou care trebuie șters de praf și așezat la loc.

Sanatoriul de boli necunoscute urmărește în mare acest parcurs amintit în prefață, antologia cuprinzând poezii publicate în primul său volum de versuri, Terapia căderii în gol, urmat de Dominic sau despre imitația umbrei, Măștile solitudinii, Fluturele cu o singură aripă, Cântarul de apă, Hoțul de ferestre și de Noaptea creioanelor lungii.

Recent, la Editura Tribuna din Cluj, lui Costel Stancu i-a apărut volumul Liniștea e un dar de la greci, despre care ne vom referi mai jos, nu însă înainte de a preciza că liniștea sau ataraxia reprezenta pentru filozofia sceptică greacă o adevărată cultură a spiritului, dar și a corpului, mergând de la exerciții de respirație, până la reprimarea durerii, pentru a intra în comuniune cu sinele profund și cu universul.

Dar înainte de a ne exprima opinia asupra acestui volum de versuri, să urmărim, în mare, parcursul biografic al autorului. Născut pe 2 mai 1970, la Vânju Mare, județul Mehedinți, poetul Costel Stancu a absolvit Liceul Industrial nr. 2 din Reșița, promoția 1988, urmând apoi cursurile Școlii de ofițeri de Poliție „Vasile Lascăr” din Câmpina, pe care a absolvit-o în anul 1993. Din 1993, poetul a lucrat ca agent de poliție la Serviciul Criminalistic al IJP Caraș Severin. În prezent, Costel Stancu locuiește la Reșița.

Pe scurt aceasta este scurta biografie a unuia dintre cei mai importanți poeți ai generației sale, din care, dacă avem în vedere vârsta biologică, fac parte printre alții Dumitru Crudu, Marius Ianuș, Constantin Acosmei și alți reprezentanți ai fracturismului și minimalismului românesc. Costel Stancu însă nu are nimic comun nici cu fracturismul, nici cu minimalismul, deși meseria pe care o practică i-a deschis accesul în diferite medii, unde nu numai minimalismul, ci și infracțiunea, traficul de droguri, traficul de organe, traficul de ființe umane, violurile, furturile și crima, inclusiv cea pasională, sunt, cum se spune, la ele acasă. De ce n-a abordat Costel Stancu aceste subiecte care erau la modă în perioada debutului său literar n-aș putea spune. Probabil un anumit instinct l-a determinat să se apropie cu prudență de aceste subiecte, bucurându-se de succes, pe care le abordau colegii săi de generație. Ca agent de poliție la Serviciul Criminalistic ar fi putut scrie poezii plecând de la cazuri memorabile. Succesul la public ar fi fost garantat. Un minimalism abordat pe un suport criminalistic sau detectivistic, punctat cu biografia spectaculoasă a unor personaje pitorești provenite din lumea interlopă i-ar fi oferit succes atât la public, cât și la critica literară de o anumită orientare. Pornind de la aceste date, Cornel Stancu, cufundându-se în biografiile terifiante ale personajelor ce populează lumea periferică, altoindu-le cu experiența poetică a unor modele venite de dincolo de ocean, cum ar fi Carl Sandburg sau Edgar Lee Masters, ar fi putut realiza o epopee minimalistă a orașului Reșița, în care își are habitatul. El însă abordează, după cum afirmă exegeții săi, „teme esențiale ale condiției umane”, dragostea, viața, moartea, relația cu divinitatea, percepându-le dintr-un unghi de vedere insolit, în care imaginile venite dintr-o zonă surrealistă fac corp comun cu transcendența, cu eternitatea. Întotdeauna însă poetul pornește de la realitate, pe care o transfigurează cufundând-o înlăuntrul propriului său eu și reducând lucrurile la absurd, pentru a conferi părților, dar mai cu seamă întregului, o perspectivă crepusculară. Parcurgând volumele sale de versuri descoperim în interiorul lor imagini și fapte petrecute în realitate, pe care poetul Costel Stancu le-a topit în poezie, căutând nu elementul spectaculos, ci sensul profund, relevat de obicei printr-o parabolă reprezentată ca un puzzle.

În acest sens recentul său volum de versuri, Liniștea e un dar de la greci, apărut la editura Tribuna din Cluj Napoca în 2024, e reprezentativ.

Mărturisesc că Liniștea… lui Costel Stancu am primit-o într-o zi de octombrie, anul trecut. De atunci volumul său de poezii se află pe masa mea de lucru. Îl citesc, îl recitesc, las poeziile să se așeze și mă gândesc de multe ori la ele. E un volum în care dragostea, dar și anxietatea legate de existență răzbat din cele mai neașteptate lucruri. Dar indiferent de locurile de unde răsare poezia, întotdeauna imaginile poetice ale lui Costel Stancu sunt percutante, iar sensul poeziilor sale e mereu întors spre esență: „ce poate fi mai josnic decât să așezi un trandafir/ roșu între coapsele fecioarei adormite/ așteptând să se trezească înspăimântată că ai posedat-o/ fără voia ei/ să te simți dintr-o dată bărbat știind că ea își va trăi restul vieții cu această/ falsă vinovăție ea care se păstra pentru noaptea nunții/ atât de aprig că nici în vis nu te lăsa să intri/ de unde teama de puritate ești cumva robul extazului ieftin/ nu ai înțeles până azi că dacă dorință nu e nimic nu e/ nimeni nu i-a poruncit trandafirului să înflorească/ doar i-au șoptit numele și au așteptat.” A șoptit numele și a așteptat ca trandafirul din așternut să se transforme într-o pată de sânge.

Și dacă în acest poem e vorba despre neprihănire împinsă aproape până la simbolurile imaculatei concepțiuni, „se păstra pentru noaptea nunții atât de aprig/ că nici în vis nu te lăsa să intri”, de unde și „teama de puritate”, într-un alt poem memorabil, în care apare alcovul din oglindă tapetată cu fotografiile foștilor și, de ce nu?, viitorilor amanți (imaginile te trimit cu gândul la celebra povestire a lui Marquez Incredibila și trista poveste a candidei Erendira și a bunicii sale fără suflet) dragostea e abordată dintr-o perspectivă somnambulică: „Își primea amanții în oglinzi diferite,/ avea camera plină. Legați la ochi,/ să nu știe să se întoarcă acolo nicicând./ Păreau niște condamnați la moarte,/ cărora li se îndeplinea ultima dorință.”

Pentru amanții ce trec prin alcovul curtezanei, dragostea e un joc, pentru ea, un joc de viață și de moarte. Căci, după fiecare amor, curtezana își lepăda „câte o piele,/ își îndulcea veninul și o lua de la capăt.”

Finalul poemului e o parabolă: „peste ani când o vizitam, era bătrână,/ o părăsiseră toți”. Și, din pricina aceasta, alcovul ei se transformase într-o cameră mortuară. Curtezana „își acoperise oglinzile,/ se autocontemplase destul în ceilalți,/ ca-n vechile morminte”, morminte alcătuite din oglinzi, în care imaginile trupului său, a pieilor lepădate după fiecare partidă de amor, amestecate cu imaginile foștilor iubiți, continuau să se înmulțească.

În acest decor sumbru, în final, se aude răsunând în gol și întrebarea vizitatorului: „De ce nu le spargi, să te eliberezi?/ am întrebat-o. M-a privit amenințător/ cu nenumărate capete de Hydră.”

 

Nichita Danilov este scriitor și publicist

Publicitate și alte recomandări video