Hipnoza Georgescu

La lumina zilei, putem conchide că în cele din urmă catastrofa a fost evitată, fie și la limită. Un tur doi între Ciolacu ar fi dus la plebiscitarea obligatorie a lui Marcel Ciolacu, cel cu Nordis, bacalaureatul care nu este, concubina secret de stat și locuință din sistemul de protocol al statului, nepotul care a câștigat în două minute de la stat o sută de milioane de euro, iresponsabilul mitoman și arogant etc. Candidatul Georgescu poate fi bătut. Are o plajă de puțin peste 30 de procente, cu Aur și Șoșoacă, inclusiv. Se poate extinde la peste patruzeci. Dar nu mai mult. Nu neg că natural parte a mai însemnată a publicului ar putea hipnotizată de mesianismul său religios și deci greu de dislocat. Dar va ține asta două săptămâni?

Chiar dacă nu este nici cea mai mare surpriză electorală din istoria noastră, cum citesc pe ici pe colo, și nu este nici atât de catastrofică cum părea inițial, impresia că avem în față un mutant electoral, care vorbește fără să spună nimic, mobilizează, iată, milioane de oameni fără să ofere vreo direcție clară sau o cauză anume, poate cu excepția re-orientării către Rusia, dar și aceasta mai mult citită printre rânduri, ba chiar lasă impresia că oferă soluții la toate problemele lumii doar că acestea par mai mult simple incantații, este imposibilă aproape de depășit.

În fapt, personajul politic Georgescu este atât de gol că pare vidul în stare vizibilă dacă asta ar fi posibil. Un ins care s-a dedulcit la sistem și Occident mai mult de oricine dintre noi, oamenii obișnuiți, încarnează revolta antisistem și rebeliunea antioccidentală. Este evident o sinistră ironie că în loc să ameliorăm „sistemul”, care de bine-de rău ne oferă o anume libertate și stare materială mult evoluată în raport cu oricare altă experiență dintre trecu, vrem să-l schimbăm cu unul și mai prost și mai vechi. În orice caz este vorba de un discurs perfect închis în sine, autosuficient, pentru oameni autosuficienți, care au o mare problemă cu deliberarea, atât intimă, cât și publică. Pentru ei nu există decât o voce, o imensă voce care le șoptește adevărul unic și absolut. Oricât ai discuta cu ei, rămân ca un zid. De asta nu au apărut în sondaje. Ei nu participă la comunicarea democratică, nu cred în democrație în general. Vorbim de un soi de drog narativ fondat pe narațiuni de tip Petre Ispirescu.

Acest fenomen este evident un simptom, respectiv exprimă o anumită tendință a electoratului: o secțiune în mintea națională, iar ceea ce vedem nu pare ceva foarte încurajator. Sentimentul de rebeliune este destul de vizibil. Pe măsură ce s-au epuizat efectele măririlor de salarii și pensii, mulți electori au văzut în candidatul Georgescu un ins care pare a se exprima fluent, bine îmbrăcat, care nu este parte a „sistemului” și le vorbește despre propriile lor „umilințe” în diverse contexte, potențialul național nevalorificat, pandemii și vaccinuri în care nu cred, susținerea unui război pe care nu-l prea înțeleg și despre multe alte lucruri complicate în raport cu care acesta posedă soluții la purtător, simple și atractive.

Democrația, care este fondată esențialmente pe ideea de rațiune egal distribuită, indiferent de persoană, este în sine o lungă istorie și adesea oamenii se plictisesc de complexitatea sa inevitabilă. S-ar zice că indivizilor le place uneori să experimenteze, inclusiv autodistrugerea sa. Unii cred că democrația este un moft și că totul poate fi resetat cu un simplu click în caz unui default. Tirania a fost de altfel mereu fascinantă pentru mulți oameni. Poate că va trebui să suferim din nou ca s-o deprindem mai bine. Democrația nu este un marș al rațiunii, mai curând un efort sisific de suspendare a întunericului.

Dar ascensiunea lui Călin Georgescu nu poate fi clasată într-o singură categorie sau nișă socio-psihologică.

În primă instanță, văd fenomenul Georgescu ca o formă de bovarism colectiv aproape tipic. Din ce mi-am putut da seama zilele acestea (am avut ocazia să interacționez ne-formal cu un anumit număr de oameni, cam din aceeași categorie, să le spunem clasa medie sau cu venituri medii!) nu e vorba de un protest legat de venituri sau de poziția socială, ci de o nemulțumire „culturală, cu motivații contradictorii sau diferite. Pentru unii este teama de o declasare socială în raport cu vecinii sau cunoscuții. Alții au sentimentul că și-au atins limita biologică a competenței lor sociale, în sensul că nu pot spera să-și facă o casă mai mare sau să-și caute o blondă mai spectaculoasă. Viața lor devine aproape „burgheză”, rutinieră. În plus li se pune în discuție legitimitatea socială, în general legată de pozițiile lor în administrația de stat. În ce-i privește pe cei din diaspora, pe lângă nostalgia față de viața simplă și armonioasă de altădată, pe când se aflau în țară sau erau tineri, un rol important îl joacă în mod cert dificultatea de a se integra la prima generație și chiar a doua în noua lume. O problemă profundă de identitate și status. Se înțelege că dacă ar fi pus în practică proiectul lui Călin Georgescu ar accelera în fapt atât emigrarea cât și deznaționalizarea.

Dincolo de toate să nu uităm de contextul specific, de la noi, cu oligopolul PSD-PNL-UDMR, plus televiziunile arondate și statul capturat. De ani buni, singura grijă profundă a canalelor de propagandă politică (România TV Realitatea, Antena 3 etc.) este de a diaboliza „reziștii”, singura resursă democratică și modernizatoare și care au făcut din candidatul Lasconi, fără aproape nici un motiv concret, un personaj absolut nefrecventabil, fiind văzută ca atinsă de „neomarxism”, „woke-ism” etc. Contextul războiului din Ucraina și fenomenul iliberalismului global, victoria lui Trump, au dat forță acestei tendințe.

De fapt, după victoria lui Trump era de așteptat că ecourile vor ajunge și în România. Toată lumea se gândea însă la George Simion, care se și vede învestit cu bastonul de trumpist șef peste republica noastră. Dar la rând se anunțaseră și camarazii Geoană și Ceolacu. Unul prin strania sa poziționare de ultimă oră în raport cu războiul din Ucraina, altul prin convorbirile succesive pe care le-ar fi avut zilele acestea cu „președintele ales”, probabil din seria de „fapte” de tip Nordis-Jet-Monaco, diploma de bacalaureat, cele o sută de milioane de euro ale nepotului genial obținute de la stat etc.

Ceea ce nu va putea fi uitat mult timp este însă faptul că vorbim de prima punere în discuție a proiectului occidental în România, un mit istoric esențial și unul dintre puținele mitologii sănătoase ale culturii noastre politice. Supraviețuirea, modernitatea, modelul liberal, prosperitatea sunt legate indisociabil de atașamentul la acest model, fie și mimetic, formă fără fond sau mai știu eu cum. Vedem astfel cât de fragilă este democrația și că nu avem instituții puternice, nici executive, nici politice, nici morale, care s-o apere suficient.

Publicitate și alte recomandări video