Homo empaticus

Știu că a trecut Olimpiada, însă eu insist pe o idee care numai după ce întrecerile sportive s-au încheiat se poate analiza cu sânge rece. E vorba despre transformarea unor oameni în susținători convinși, chiar fanatici, ai unei idei apărute întâmplător, și despre dorința lor de a o apăra cu orice preț în special în mediul virtual, dar nu numai. Mă interesează mecanismul prin care un individ oarecare se convertește la o interpretare ideatică auzită undeva, urmărită pe rețelele de socializare ori la televizor, și cum luptă el pentru apărarea acelei interpretări, deși nu cunoaște aproape nimic sigur despre ea, doar zvonuri.

De ceva vreme mă preocupă acest fenomen. Am crezut la început că e vorba despre manipulare, dar nu e doar atât. E vorba despre un proces complex și natural de îndoctrinare voită, autoimpusă a cuiva dintr-un impuls caracteristic doar omului: dorința de a face dreptate.

Cum funcționează? Se ia un ins oarecare – sexul, vârsta, religia, culoarea pielii, educația, avuția nu contează –, se conectează acel ins la o sursă de informații total haotice a lumii cum ar fi Internetul, și bang!, peste noapte ai să găsești în locul persoanei respective pe cineva cu totul nou care crede cu toată convingerea în ceva, orice. Și când spun „cu toată convingerea” mă refer exact la termenii din dicționar. El va fi în stare să intre în orice discuție în contradictoriu cu altcineva pe tema pe care el crede că o stăpânește pe deplin după o noapte de Internet. Și se va război până în pânzele albe căutând cu propriile mijloace intelectuale și propriile instrumente de analiză argumente prin care să convingă „adversarul” că punctul lui de vedere este cel corect, și că numai el știe adevărul. Renunțarea ori recunoașterea greșelii nu este niciodată o opțiune.

Să ne amintim un exemplu recent de la Olimpiadă. E vorba despre scandalul cu „Cina cea de taină”. Poate fi oricare altul, dar acela este foarte relevant.

Exact din ziua în care s-a aprins flacăra olimpică s-a dat drumul și la lupta de idei. Lumea s-a împărțit în două, tabăra „pro” și tabăra „contra” (mereu sunt doar două!). Fiecare venea, așa cum am spus mai sus, cu argumente nenumărate care să apere ideea. Cei „pro” spuneau că scena respectivă nu e o blasfemie, ci e ceva normal, o creație faină, artistică, tipic franțuzească, un simbol al libertății de opinie, al imaginației fără margini, al diversității, cu nimic mai prejos decât altele din trecut. Oameni care se autodefineau drept imparțiali încă de la început, apolitici, liberi în gândire și educați, veneau cu argumente „zdrobitoare”. Unii s-au apucat să numere „apostolii” din scena cu pricina ca să arate că sunt mai mult de 12, alții comparau în detaliu poza incriminată cu tabloul lui da Vinci ca să arate că nu e nici o asemănare între personaje, răscoleau din baza de date alte tablouri sau imagini care să fie asemănătoare și să justifice „creația”, și multe altele. Ceilalți contraatacau și ei cu analize de imagine, cu texte din publicații de profil religios, cu citate din Biblie, din declarațiile reprezentanților cultelor sau ale unor filosofi „independenți”/influenceri. Ce mă frapa și mă fascina pe mine era înverșunarea cu care se avântau în dezbatere fiecare dintre ei și nu înțelegeam motivul, finalitatea acelei gâlceve. Ce rost avea respectiva dispută? De ce își pierdeau oamenii atâta timp pentru asta? Mai târziu am aflat răspunsul: pentru că nu se pot abține… Este vorba despre incapacitatea omului de a sta deoparte când are posibilitatea de a se exprima atât de ușor și a spune orice gândește. Atât, nimic mai mult.

Și, mai ales, mă fascina felul aproape magic prin care fiecare combatant ajungea din tipul imparțial care se declara la început (e total lipsit de tact să spui că ești de partea cuiva, îți pierzi instant credibilitatea), într-un luptător înverșunat al unei cauze, altfel spus, cum devenea el un adevărat propagandist al unei doctrine. Exact despre asta e vorba, despre cum ajunge cineva, fără chiar să își dea seama, un susținător/activist fanatic și asumat al unei cauze cu care inițial, mai mult ca sigur, nu avea nici o tangență.

Cei care susțin anumite idei cu orice chip și promovează ori chiar caută explicații pe cont propriu constituindu-se în adevărați războinici ai unei mișcări devin fără să își de seama activiști de facto. Ne-o spune chiar Manualul KGB care îndeamnă la încurajarea „idioților utili”, adică ai acelor indivizi naivi și bine intenționați care se luptă pentru o cauză din proprie convingere, fără a avea vreo înțelegere cu vreun serviciu de spionaj, fără a cere vreodată recompensare, ei devenind astfel cei mai credibili dintre toți spionii/agitatorii.

Părerea mea de om imparțial (sic!) e că respectivii combatanți virtuali fac asta pentru că nu rezistă impulsului justițiar care numai la om se manifestă, și atunci se aventurează pe teritorii complet necunoscute pentru a face dreptate, pentru a-și demonstra cumva lor înșiși că nu sunt complet indiferenți, că pot lupta, că pot schimba lumea, că pot găsi argumente în străfundurile minții lor, cu bagajul de cunoștințe pe care l-au dobândit în școală sau de la băieții din cartier. Omul e singurul animal care nu poate trece indiferent pe lângă o situație care i se pare lui la prima vedere că este nedreaptă. Este singura ființă empatică. Poate că înainte de Internet, de teama consecințelor fizice, a violenței, nu se băga oriunde și oricând, dar de când are ecranul și tastatura la îndemână e prezent oriunde și nu-i mai e frică de nimeni.

Având aceste lucruri în vedere, dacă mergi oriunde în țara asta și întrebi la întâmplare oameni despre situații controversate la zi, toți vor avea o părere pe care o vor apăra cu toată convingerea. Aceste păreri nu vor fi originale, ci se vor împărți mereu în două, aceleași de pe canalele mass-media sau rețelele de socializare. Fix aceleași.

Și sunt o mulțime de exemple de controverse în care oameni care nu au nici o specializare în domeniu, nici o sursă serioasă de informare, mai mult decât atât, nu au nici un interes, nimic de câștigat sau de pierdut, se aventurează în lupte de idei pe care nu le stăpânesc niciodată pe deplin, doar din dorința absurdă de a face dreptate. Din joacă. Din iluzia că prin intervenția lor vor convinge părțile adverse de adevărul lor și vor simți o oarecare satisfacție. Nu vor rezolva nimic niciodată, evident, dar important e că au intervenit…

Briscan Zara este scriitor și publicist

Publicitate și alte recomandări video