Hoția nu se ține la sertar. De ce ar trebui să ne pese câți bani câștigă aleșii noștri?

Din 2010, declarațiile de avere și interese ale funcționarilor publici au fost o fereastră deschisă spre un ideal de administrație în care controlul cetățeanului asupra celor mandatați să îl servească era garantat nu doar de vot, ci și de accesul liber la informație. De la primari și consilieri, până la comisari, inspectori sau directori de agenții, mii de formulare s-au adunat anual în dosare publice, accesibile oricui era dispus să caute. Acea eră se apropie de sfârșit.

Decizia recentă a Curții Constituționale, care elimină din obligațiile declarative veniturile soților și copiilor majori și impune limitări serioase asupra modului în care aceste documente pot fi publicate, schimbă radical logica transparenței instituționale în România. Motivarea Curții, care invocă protejarea vieții private și temerile privind utilizarea acestor date în profilări algoritmice sau campanii denigratoare, reflectă o realitate a timpului prezent. Dar soluția oferită, reducerea drastică a transparenței, nu rezolvă problema, ci doar o camuflează.

În mod ironic, tocmai într-o epocă în care tehnologia permite ca datele publice să fie analizate riguros și inteligent, societatea românească se pregătește să întoarcă spatele acestui potențial, invocând teama de inteligența artificială. Riscurile invocate sunt reale, dar soluțiile nu pot fi construite pe ascundere, ci pe reglementare, educație digitală și responsabilitate.

Declarațiile depuse până nu demult de funcționarii publici din țară, cum a fost și cazul celor din Iași, analizate de ZDI, pot deveni, în mod simbolic, ultimele documente de acest tip pe care cetățenii le pot consulta liber. Poate nu spun povești senzaționale și nu conțin revelații spectaculoase, dar tocmai această banalitate administrativă este o formă de sănătate instituțională. Să știi că nu există nereguli este, în sine, un drept.

Și merită amintit aici de ce publicarea online a declarațiilor de avere, în forma actuală, a fost declarată neconstituțională, prin hotărârea nr. 297 din 29 mai 2025 a CCR. Argumentele principale invocate au fost despre protejarea vieții private – CCR consideră că includerea veniturilor și bunurilor soțului/soției și copiilor în declarațiile de avere încalcă dreptul la viață privată, responsabilitate personală – aici fiind invocat faptul că funcționarii nu pot fi trași la răspundere pentru datele altor persoane, chiar dacă sunt membri ai familiei și riscurile tehnologice – scuza fiind legată de faptul că publicarea online permite profilări automate prin AI, ceea ce ar putea duce la stigmatizare sau vulnerabilități de securitate, după cum au explicat judecătorii. Aceste considerente au dus astfel la eliminarea obligativității publicării declarațiilor de avere și interese pe site-urile instituțiilor publice și ale ANI. Vi se pare o decizie corectă? Mie, nu! Pentru că o democrație nu își măsoară maturitatea prin câți funcționari sunt expuși, ci prin câți acceptă să fie verificați fără să invocăm excepții.

Dacă aceste declarații vor deveni inaccesibile ori diluate până la irelevanță, România va pierde nu doar un mecanism de control public, ci și o ancoră simbolică a statului de drept, aceea că averea celor plătiți din bani publici trebuie să fie, fără echivoc, la vedere.

Totuși, dacă ne uităm și în curtea unor țări mai dezvoltate ca noi, România chiar avea unul dintre cele mai extinse sisteme de declarare a averii din UE. În Franța, de exemplu, declarațiile de avere sunt obligatorii pentru președinte, miniștri, parlamentari, primari și alți oficiali. Sunt publice și gestionate de „Haute Autorité pour la transparence de la vie publique”. Se publică online, dar într-o formă standardizată, fără detalii excesive despre familie. În Italia, obligația de declarare există pentru parlamentari și funcționari de rang înalt. Declarațiile sunt publice, dar accesul este limitat, uneori doar la cerere și cu justificare.

La nemți, nu există o declarație de avere standardizată pentru toți funcționarii. Membrii Bundestag-ului declară doar anumite venituri suplimentare, iar datele sunt publicate într-un registru public, dar nu se cere detalierea bunurilor sau a veniturilor familiei. În Suedia vorbim deja despre o altă civilizație, de alte politici care mizează pe cultura integrității și pe accesul larg la alte tipuri de informații publice, dar nu și pe declarații de avere obligatorii, pentru că nu sunt.

Ajungem și la europarlamentarii și comisarii europeni. Ei trebuie să declare interesele și activitățile externe, dar nu și averea în detaliu. Declarațiile sunt publice, dar mai vagi și nu includ date despre familie. Ei bine, această privire comparativă arată clar că, deși modelele variază de la țară la țară, direcția generală este aceea a menținerii – și nu a abandonării transparenței publice.

România, cândva printre campionii declarării averilor, pare acum hotărâtă să iasă din acest club exclusivist, nu pentru că ar avea un sistem mai bun de înlocuit, ci pentru că renunță, pur și simplu, la ideea de a fi trasă la răspundere. Decizia CCR marchează astfel un regres în transparență, mai ales într-un context regional în care multe state, repet, mențin sau chiar întăresc mecanismele de control public. Fără îndoială, protecția vieții private este esențială, de aceea cred că echilibrul între aceasta și interesul public trebuie regândit cu nuanță: nu prin eliminarea completă a accesului public, ci prin reforme inteligente și proporționale.

Publicitate și alte recomandări video