“Istoria mai trimite câte un semn în prezent şi când prezentul nu are chef de ea. Mi-a semnalat Dan Acostioaiei (care mi-a trimis şi fotografiile) că, în urma ploilor abundente din ultima vreme, în zona terenului de fotbal de lângă Parcul Tătăraşi, de pe strada Ciurchi, s-a surpat o groapă considerabilă, în interiorul căreia se vedeau monumente funerare din vechiul Cimitir Evreiesc din Iaşi. Între timp, groapa a fost acoperită de Primărie. Rămăşite de monumente funerare din acest cimitir evreiesc distrus în 1943 din ordinul lui Antonescu continuă să se găsească prin toată zona. Fotografia alb negru este din timpul distrugerii şi se află în Fototeca Centrului pentru Studiul Istoriei Evreilor din România "Wilhelm Filderman".

Am scris mai demult, într-un studiu, istoria acestui sacrilegiu:

DISTRUGEREA ÎN 1943 A CIMITIRULUI EVREIESC DIN CIURCHI

Decizia de distrugere a vechiului Cimitir Evreiesc din Ciurchi – Iaşi a fost luată ca urmare a discuţiilor dintre mareşalul Ion Antonescu şi noul primar al Iaşului, Constantin N. Ifrim, un antisemit cu state vechi, cel care îl înlocuia de la 7 iunie 1943 pe generalul Constantin Ionescu, considerat prea moderat în relaţia cu evreii. Fostul preşedinte al Comunităţii Evreieşti din Iaşi de atunci, Abraham Hahamu, îşi aducea aminte că încă de la începutul mandatului, primarul Ifrim s-a concentrat asupra „problemei evreieşti”. Iată ce povestea Hahamu:

„De la venirea lui în fruntea Primăriei din Iaşi a căutat prin diverse rapoarte şi audienţe la ex-mareşalul Antonescu să distrugă tot ce este evreu din Iaşi, cerând internarea evreilor în ghettouri sau deportarea lor în lagăre, susţinând în rapoartele sale că este imposibilă viaţa creştinilor la Iaşi, din cauza evreilor. În primele luni de la venirea sa, s-a ocupat numai de problema evreiască.”

Pe 3 iulie 1942 fusese publicată în Monitorul Oficial Legea 499, care completa decrete-lege anterioare, prin care bunurile evreieşti puteau fi trecute în patrimoniul Centrului Naţional de Românizare (CNR). Sinagogile, templele şi cimitirele erau exceptate. Însă, în cazul cimitirelor, se preciza că erau exceptate doar cele care erau „efectiv întrebuinţate” la data publicării legilor românizării. Cum cimitirul din Ciurchi era închis din secolul al XIX-lea, s-a considerat că nu se încadrează la exceptări. Terenul a fost trecut în patrimoniul CNR prin Decizia nr. 39686 din 8 iulie 1943, publicată în Monitorul Oficial nr. 163 din 15 iulie 1943.

Liderii evreilor din Iaşi au aflat din presă de intenţia Primăriei de a desfiinţa cimitirul. Şef-rabinul Alexandru Şafran şi Preşedintele Comunităţii din Iaşi, Avram Hahamu, au trimis imediat scrisori şi memorii prin care solicitau oprirea acestui sacrilegiu.

Într-unul din aceste memorii, curajos şi foarte bine argumentat, semnat de Şafran şi Hahamu, se afirma că cimitirul acesta, vechi de cinci secole, care prezenta „o valoare istorică nu numai pentru evrei”, merita caracterul de monument istoric, asemeni cimitirului evreiesc din curtea muzeului Cluny sau cimitirului evreiesc de la Praga, din centrul oraşului. Deşi neutilizat, cimitirul era privit „cu cea mai adâncă veneraţie şi cucernicie de ritul mozaic, care după sfintele noastre canoane vede în cimitir un obiect sacru şi intangibil”. Într-o formulare memorabilă, se spune că cimitirul „este un obiect istoric care aparţine posterităţii şi acelora care vor avea misiunea de a cerceta aspectul vieţii evreieşti în România cu câteva secole în urmă”.

Memoriul amintea că cimitirul „adăposteşte mii şi mii de dispăruţi între care oameni iluştri: cei dintâi reprezentanţi autorizaţi prin hrisoave Domneşti ai populaţiei evreieşti înmormântaţi acolo din 1467; Marii Staroşti din 1725 până în anul 1769; Sfinţii Părinţi ai religiei noastre şi mai cu seamă osemintele Sfântului Rabin de la Ştefăneşti, care zac în cavoul îmbătrânit, asigurând cucernicului şi evlaviosului Cărturar liniştea cea de veci”.

Tradiţia iudaică şi textele religioase erau invocate în memoriu pentru a arăta că prin exhumare s-ar aduce ofensă morţilor, ar fi zdruncinată odihna veşnică şi s-ar profana mormintele şi monumentele, care sunt considerate sfinte. În fine, documentul pomenea problemele logistice, volumul imens de muncă şi cheltuielile mari presupuse de mutarea cimitirului.

Ca urmare a acestor demersuri, Radu Lecca, împuternicitul guvernului pentru reglementarea regimului evreilor din România, propunea ministrului subsecretar de stat pentru Românizare, Titus Dragoş, amânarea luării în posesie a cimitirului. Dar Subsecretariarul de Stat al Românizării a trecut terenul de 10 hectare al cimitirului în folosinţa Primăriei Iaşi, iar apoi în patrimoniul acesteia, dând astfel mână liberă primarului Ifrim.

Ifrim a forţat începerea imediată a lucrărilor de dezafectare, preluând cimitirul prin proces-verbal pe 16 iulie 1943 şi utilizând 200 de premilitari creştini pentru a dărâma zidul cimitirului (2.000 mc de piatră). El a invocat un ordin verbal direct pe care l-a primit de la mareşalul Ion Antonescu. Ifrim propunea ca pe acest loc să fie aşezaţi sinistraţii din zona Ţicăului şi Petru Bogdan, afectaţi de alunecări de teren, iar cu pietrele de mormânt să fie consolidat versantul pentru o opri alunecările din zona Ţicău-Sărărie. Aşadar, primarul a prezentat distrugerea cimitirului ca un act de redistribuire în folosul săracilor şi năpăstuiţilor. Hahamu şi alţii au mers pe teren să încerce să oprească distrugerile, dar au fost întâmpinaţi cu agresivitate.

Acuzând tergiversările şi intervenţiile la centru ale Comunităţii, primarul Iaşului i-a cerut lui Antonescu să fixeze un termen până la care să fie terminată mutarea cimitirului, iar Antonescu a stabilit data de 15 noiembrie 1943. Exhumările au început efectiv în septembrie. Tot atunci primarul şi-a pus în aplicare planul de a utiliza pietrele de morminte la consolidarea şi drenarea terenului din Ţicău. O parte au fost luate de vecinii creştini ai cimitirului. În octombrie, majoritatea rămăşiţelor erau exhumate, ajungându-se la zona mormintelor marilor rabini. Comunitatea a cerut o nouă amânare, dar Ifrim nu s-a arătat dispus la niciun compromis. Acesta se plângea că înainte cu puţin timp de termenul limită dat de Antonescu mai erau de dezgropat 5.000 de morminte.

Primăria a primit forţă suplimentară de muncă, fiind utilizaţi majoritatea premilitarilor din oraş şi alţi muncitori. Comunitatea l-a convins pe Mitropolitul Moldovei şi Sucevei, Irineu, să intervină pentru ca premilitarii şi muncitorii creştini să fie înlocuiţi cu muncitori evrei, pentru a se respecta tradiţia iudaică. Intervenţia a avut succes, astfel că munca a fost continuată cu 100 de evrei aduşi de la muncă obligatorie (care aveau normă de cinci morminte pe zi, riscând în caz de neîndeplinire pedepse corporale de la plutonierii care asigurau paza). S-a muncit în condiţii foarte grele, pe ploaie, frig şi în mizerie. Rabinii au putut organiza ceremonii religioase la locul exhumărilor. Câteva sute din pietrele de mormânt mai valoroase au fost răscumpărate cu bani pentru a fi transportate în cimitirul din Păcurari. Osemintele au fost puse în cutii de scânduri şi pungi de hârtie apoi duse în cimitirul nou.

Fotografierea pietrelor de mormânt nu a fost permisă. Serviciul Special de Informaţii, care monitoriza atent mişcărilor liderilor evrei, a raportat că, la o întrunire a lui Hahamu cu mai mulţi rabini, s-a decis ca un caricaturist faimos pe atunci, Bazil Godell, să facă schiţe după pietrele funerare.

Pe 6 decembrie era raportată terminarea lucrărilor, care au durat 68 de zile. În procesul-verbal sunt pomenite 21.900 de exhumări. Hahamu vorbeşte de 27.000. Creştinii nu au dorit niciodată să-şi construiască locuinţe pe acest teren, care a rămas viran până a fost transformat în parc.

După război, Ifrim a fost arestat şi a trecut printr-o anchetă pentru distrugerea cimitirului din Iaşi. Fostul primar a scris mai multe memorii în care îşi justifică şi minimalizează faptele. Unul din memorii începe cu un neadevărat flagrant: Comunitatea din Iaşi ar fi consimţit la distrugerea cimitirului, iar deshumarea s-ar fi făcut în deplină înţelegere cu reprezentanţii cultului mozaic. Or, aşa cum s-a văzut şi în cazul cimitirului Sevastopol, şi în cel al cimitirului Ciurchi, autorităţile au impus măsura desfiinţării, liderilor comunitari nerămânându-le decât să se implice pentru a limita consecinţele. Alte afirmaţii din memorii sună la fel de neverosimil. Ifrim declara că a servit „un interes superior muncitoresc ”, iar „piatra trebuia să fie luată oriunde s-ar fi aflat”. Faţă de desfiinţarea cimitirului ar fi protestat doar „evreii habotnici”.

Fost primar antonescian arunca întreaga responsabilitate asupra Comisiei interministeriale prezidate de Ion Antonescu, care a decis transferarea terenului cimitirului în proprietatea comunei Iaşi, dar trecea sub tăcere pro pria contribuţie la luarea deciziei şi excesul de zel în aplicarea ei”, scrie pe Facebook istoricul Adrian Cioflâncă.