Încă de acum o sută de ani, după definitivarea unui stat românesc complet, politica dusă de autorităţile româneşti a fost consolidarea unei istorii etnice, mai aproape de componenta sa tradiţională, ţărănească, etnografică decât de o analiză intelectuală comparativă şi critică. După efortul diplomatic care a dus la recunoaşterea României Mari (1919-1920), guvernul a avut de rezolvat o situaţie cu care nu era deloc acomodat şi care îi ridica o serie de probleme majore: 28,3 la sută dintre cetăţenii noului stat erau de altă etnie. Maghiari, germani (saşi şi şvabi), evrei, ruteni, ţigani, lipoveni, bulgari, armeni, ruşi sau turci intraseră în corpul naţional şi problemele lor de identitate nu erau deloc uşor de rezolvat.

De altfel, recunoaşterea internaţională a noului stat a fost strict condiţionată de acceptarea scrisă de către delegaţia României a Tratatului Minorităţilor (decembrie 1919) prin care noile state naţionale create pe ruinele vechilor imperii, în baza principiului autodeterminării, lansat de preşedintele american Woodrow Wilson (punctul 10 din Declaraţia Celor 14 Puncte, din ianuarie 1918), erau obligate să asigure drepturi minorităţilor naţionale aflate pe teritoriul lor. De aici a început aventura memoriei şi a istoriei româneşti din ultima sută de ani.

Odată stabilizată puterea la Bucureşti şi definitivat Regatul României (cu fastuoasa ceremonie a încoronării Regelui Ferdinand şi a Reginei Maria de la Alba Iulia, din 1922) şi cu asumarea teoretică a drepturilor tuturor cetăţenilor prin Constituţia din 1923, au început cele două decenii de funcţionare a României Mari, cu o politică centralistă şi integratoare etnic şi religios, după modelul Franţei. Există mari dezbateri între istorici dacă politicile publice adoptate de guvernele interbelice ar fi putut fi altele decât românizarea din educaţie şi cultură şi sprijinirea dominaţiei bisericii ortodoxe, în baza realităţii că peste 75 la sută din populaţie era de această confesiune. Explicaţiile oamenilor politici au vizat nevoia unei configurări a unităţii poporului şi a unei coerenţe a sentimentului de apartenenţă la noul stat românesc, în ciuda diferenţelor evidente sub raport etnic şi confesional. De aceea, s-a argumentat, au fost privilegiate acele politici ale memoriei care vorbeau de unitate, de naţionalitate şi nu celelalte care ar fi vizat civismul şi diferenţa (motiv pentru care, şi astăzi, cetăţenii de etnie maghiară amintesc de Rezoluţia Adunării Naţionale de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918, unde se spunea, înainte de garantarea autonomiei confesionale, că cel mai important principiu al noului stat va fi următorul: „Deplină libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra şi judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său şi fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare şi la guvernarea ţării în proporţie cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc”). Din nefericire, lucrurile nu prea au stat aşa în următorul secol şi chiar dacă, formal, au fost proclamate în diverse forme aceste drepturi, punerea lor în practică a avut serioase sincope şi bariere. Practic, după 1920, a fost declanşat un proces de omogenizare naţională, de afirmare a românităţii şi de construcţie a reprezentărilor istorice doar în această cheie etno-naţionalistă. De atunci, imaginarul public a fost populat de figuri de ţărani cu steaguri, de teme exclusiv româneşti, de exaltarea necritică a unei istorii oficiale, instrumentalizată, convenabilă discursului puterii. Iar Iaşul a beneficiat de unele dintre efectele acestei politici, care privilegia românismul.

În primul rând, Universitatea. După Primul Război Mondial, universitatea ieşeană era un centru educaţional mult mai puţin dezvoltat şi competitiv decât Universitatea din Cernăuţi. Aceasta din urmă, beneficiară a experimentului civilizaţional implementat de Imperiul Habsburgic în Ducatul Bucovinei (1774-1918), marcă cu statut special a Austriei în zonă, era un centru universitar de limbă germană de rang european, cu mari profesori, cu facultăţi recunoscute, cu studenţi de top (în special din elita evreiască germanofonă care alcătuia o resursă importantă pentru cultură şi pentru administraţie din absolvenţii de aici). Politica de românizare a mutat centrul de interes la Iaşi şi, în acest fel, odată cu decăderea Cernăuţiului a marcat, în compensaţie, ascensiunea universităţii ieşene. A fost un proces extrem de complex, prin care s-a asigurat accesul la educaţie cu precădere a românilor din mediile defavorizate, rurale, proces care, între altele, a generat în mediul universitar ieşean reacţiile faţă de studenţii evrei şi ascensiunea discursului rasist, antisemit, lansat de A.C. Cuza la Facultatea de Drept şi pus în practică de mişcările sindicaliste studenţeşti, conduse de Ion Moţa şi Corneliu Zelea-Codreanu, care au degenerat apoi în gruparea mistic-teroristă „Legiunea Arhanghelului Mihail”. Transferul de know-how şi de autoritate simbolică de la Cernăuţi la Iaşi nu a fost întâmplător. El era parte dintr-o politică globală de dezvoltare a învăţământului în limba română propusă şi implementată de Onisifor Ghibu la Universitatea din Cluj şi preluată de ministrul liberal Constantin Angelescu, academician şi mare sprijinitor al culturii naţionale, cel care va structura uniformizarea sistemelor de învăţământ din ţară, în cele patru mandate din fruntea ministerului, dintre 1918 şi 1937. Deşi controversat astăzi, acest complex proces de românizare şi de aducere la acelaşi numitor a sistemelor educaţionale din fostul regat, din Basarabia, Transilvania şi Banat, e greu de crezut că s-ar fi putut realiza altfel.

Oricât de seducătoare ar fi, istoria contrafactuală nu poate reprezenta nimic altceva decât un exerciţiu literar. Nu putem şti cum ar fi arătat astăzi o Românie care ar fi privilegiat, de la bun început, diferenţa şi spiritul civic în defavoarea etnicităţii, dar ştim, pentru că vedem şi acum, la peste o sută de ani, ce fel de politică a memoriei a fost construită în ţară şi în manuale şi cum şi-au dat mâna peste timp partidele aflate la putere, fie ele PNL, PNŢ, Partidul Renaşterii Naţionale, PCR sau partidele postcomuniste în exaltarea unui concept, istoric şi politic, nediscutat suficient de serios din punct de vedere critic şi comparativ: statul naţional unitar. (Continuare în Ziarul de Iaşi din 12 decembrie).

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor