Dovada? Participarea Mitropolitului Moldovei Calinic Miclescu (1822-1886) la o manifestaţie antiunionistă din 3 aprilie 1866, adică la aproape două luni de la abdicarea Domnitorului Alexandru Ioan Cuza, pe 11 februarie 1866, în timpul Locotenenţei Domneşti! Nu poţi extrapola un episod nefericit, un moment de rătăcire într-un context extrem de tulbure, acuzând toţi clericii de atunci de „antiunionism”. De altfel, cel care a devenit, ulterior, Principe al României, Carol I, a trecut repede peste acest incident şi l-a sprijinit pe Mitropolitul Calinic Miclescu pentru a ajunge Mitropolit Primat (1875-1886) şi chiar Preşedinte al Senatului (pe 11 aprilie 1876).

Care a fost, totuşi, implicarea reală a Bisericii Ortodoxe în actul Unirii din 24 ianuarie 1859? Ar fi de ajuns să evocăm un moment extrem de edificator, anume faptul că Mitropolitul ortodox Nifon Rusailă a fost cel care a anunţat, la Bucureşti, alegerea lui Alexandru Ioan Cuza şi l-a proclamat Domnitor (şi) al Ţării Româneşti. Dar sunt foarte multe alte informaţii care arată sprijinul entuziast al Bisericii pentru Unire.

Părintele Marian Timofte, Vicar administrativ al Arhiepiscopiei Iaşilor, într-o postare pe contul său de Facebook din 26 ianuarie 2023, vine cu o replică în care descrie implicarea fără echivoc a clerului ortodox în sprijinirea idealului naţional al Unirii. Cu bunăvoinţa sa, am să redau mai jos informaţii istorice de netădăguit care explică, între altele, şi de ce anume, la momentele aniversare din 24 ianuarie, reprezentantul Bisericii Ortodoxe, adică Mitropolitul de la Iaşi, nu poate să stea altundeva decât la loc de cinste:

«În Tratatul de la Paris (semnat la 30 martie 1856), s-a hotărât să se aleagă câte un divan ad-hoc în Ţara Românească şi în Moldova, în care să fie reprezentate toate clasele sociale şi prin care să se arate puterilor europene care sunt dorinţele românilor. Atât în faza de pregătire a alegerilor pentru divanuri, cât şi în momentul de graţie din ianuarie 1859, Biserica Ortodoxă a fost alături, prin majoritatea slujitorilor, de mulţi alţi români care au dorit Unirea Principatelor. Concret, în perioada 1856-1858 sunt foarte multe argumente referitoare la consecvenţa cu care majoritatea ierarhilor, preoţilor şi monahilor şi-au exprimat fără echivoc opţiunea pentru Unire. Chiar în timpul desfăşurării lucrărilor tratatului de la Paris, arhimandritul Neofit Scriban publica la Iaşi broşura intitulată „Unirea şi neunirea Principatelor Române”. Această lucrare scrisă pe fondul unei trăiri copleşite de simţăminte patriotice, arăta că dezbinarea sau neunirea loveşte şi Biserica şi naţiunea română. Sublinia că românii au avut mult de suferit trăind despărţiţi: „Prin unire lucrurile mici cresc, iar prin neunire se dărapănă... Naţiile care s-au unit au crescut şi s-au fericit”. Broşura arhimandritului Neofit Scriban a contribuit esenţial în acei ani la dezvoltarea sentimentelor şi a atitudinilor unioniste ale moldovenilor. Pentru aceasta a fost criticat de un fost ministru al cultelor (Grigore Ghica), care era un antiunionist convins, într-o scriere „Despre chestia zilei”. Părintele Neofit Scriban a dat o replică printr-o altă broşură „Foloasele Unirii Principatelor” prin care a adus argumente că doar prin Unire se poate ajunge la prosperitate economică, la o bună organizare administrativă şi la condiţii prielnice manifestărilor culturale. Alt slujitor al Altarului, arhimandritul Melchisedec Ştefănescu, rectorul Seminarului din Huşi, a rostit în ziua de 29 iunie 1856, în catedrala episcopală, un puternic cuvânt de învăţătură publicat apoi, prin care afirma răspicat că Biserica se roagă mereu pentru unirea tuturor: „Cel ce fuge de unire – spunea el – merge în contra progresului, în contra învăţăturii lui Hristos... Vrem să dăm mâna cu fraţii noştri, ca toţi, cu o gură şi cu o inimă, să mărim pe Dumnezeu şi să lucrăm mântuirea patriei noastre să gustăm şi noi fericirea de care se bucură naţiile civilizate”. Atât în Moldova, cât şi în Ţara Românească, s-au constituit comitete unioniste care şi-au propus să arate fiilor neamului consecinţele binefăcătoare ale Unirii. Între membrii acestor comitete erau şi mulţi clerici, unii dintre ei slujitori remarcabili ai Bisericii: la Iaşi, iconomul Ion Bobulescu; la Dorohoi, arhimandritul Victorin Lemeni şi iconomul C. Buţureanu; la Mănăstirea Neamţ, stareţul cărturar Arhim. Dionisie Romano (viitor episcop la Buzău), ieromonahul Ghenadie Popescu – rectorul Seminarului, duhovnicul Andronic şi mulţi alţii; la Roman, locţiitorul de episcop Nectarie Hermeziu, protopopul D. Matcaş ş.a.; la Tecuci protopopul Ghe. Dumitriu, tatăl scriitorului Calistrat Hogaş. Lista poate continua cu numele unor ierarhi care au susţinut Unirea cum ar fi: Arhiereul Filaret Scriban, Arhiereul Calinic Hariupoleos (Miclescu), Arhiereul Marchian de la Coşula, Arhiereul Ghenadie Şendrea şi alţii. În Ţara Românească amintim doar de mitropolitul Nifon Rusailă, de Episcopul Buzăului Filotei şi de Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica, care era episcop al Râmnicului, de arhimandriţii Dionisie Măldărescu, Ioasaf Snagoveanul, de protosinghelul Veniamin Catulescu, de protopopul Iancu Sachelarie, de preoţii Ilie Beceanu, Vasile Şerea şi lista poate continua. În Moldova, mitropolitul Sofronie Miclescu a fost rezervat o perioadă, în care i s-a spus de către antiunionişti că Moldova va deveni doar o episcopie,în eventualitatea Unirii. Însă, după o discuţie cu consulul francez de la Iaşi, s-a lămurit şi a încurajat mişcarea unionistă. Toţi ierarhii din cele două principate au îndemnat preoţii să susţină Unirea şi să adauge ectenii cu cereri speciale pentru Unire. În ianuarie 1859, cei doi mitropoliţi – de la Iaşi şi de la Bucureşti – au prezidat adunările elective în care a fost ales Al.I. Cuza Domnitor. Alegerile au fost precedate de câte un Te Deum, la finalul căruia mitropoliţii au subliniat încă o dată importanţa Unirii.»