Identități bolnave (I)

Întâmplător, m-am născut pe 1 decembrie astfel că această zi, decretată după căderea lui Ceaușescu drept zi națională, este pentru mine, an de an, un prilej de reflecție asupra identității și istoriei personale. Din păcate, nu se întâmplă la fel cu concetățenii mei care, într-o tristă majoritate, rămân doar la nivelul declarativ, auto-înșelător, al afirmării bombastice a „mândriei de a fi român” și la ciolanul cu fasole, declarat mâncare națională de curând. Mă întreb câți dintre acești români superficiali au vreo vagă idee despre ce a însemnat de fapt 1 decembrie 1918 și care e semnificația sărbătorii de la Alba Iulia.

Semnarea de către Regatul Român a Tratatelor de pace de la Versailles (1919-1920) a însemnat nu numai recunoașterea internațională a unui stat național, împlinit după rigorile modernității, ci și un început de drum pe care politicienii timpului nu păreau a-l conștientiza ca atare. Rezultat al unui efort politic, ideologic și diplomatic de mai bine de șase decenii, Statul – Națiune românesc reprezenta perfecta adecvare dintre cerințele modernității politice și aspirațiile legitime ale marii majorități a locuitorilor, pentru care identitatea națională românească a reprezentat catalizatorul fără ajutorul căruia unirea nu putea fi imaginată. Perfect legitimă, atâta timp cât genera coeziunea simbolică a unei acțiuni politice ce viza construirea și legitimarea statului național, etnicitatea românească (cu pandantul său metafizic în tema „purității” ca sursă unică de legitimitate) va fi, după edificarea unirii și principala sursă de confuzii, derapaje și încetiniri ale dezvoltării instituțiilor și programelor politice din perioada interbelică, cu repercusiuni neașteptate până în contemporaneitate. Deși construcția și edificarea unui „patriotism constituțional”ⁱ ar fi trebuit să constituie o urgență pentru clasa politică diriguitoare a României Mari (având în vedere faptul că procentul minorităților etnice din populația regatului crescuse după Marea Unire de la 8 la 28%)ⁱⁱ, tema ideii naționale și a prevalenței argumentului etnicității ca sursă de legitimitate a avut câștig de cauză.

Argumentul etnic (cu corolarele sale lingvistice, teritoriale, religioase și tradiționale) este, fără nici o îndoială, cea mai importantă sursă de legitimitate pentru orice stat modern. El se constituie, de regulă, într-o veritabilă coloana vertebrală a discursului oficial îndeplinind astfel o funcție majoră de semnificare a evenimentului, sau momentului istoric căruia îi slujește. Este de înțeles, firește, dată fiind miza excepțională sub raport politic și social pe care unirea deplină a provinciilor românești a suscitat-o, că această strategie de configurare a identității românești cu orice mijloace (adică, în unele cazuri, cu atrofierea sau suspendarea spiritului critic) a fost perfect legitimă. De aceea, construcția unui discurs oficial asupra identității, unității și continuității este ușor de explicat. Studiind câteva din vocile autorizate ale creatorilor acestui discurs oficial care a căpătat, ca urmare a eficacității strategiilor de construire și de impunere a lui, statutul de discurs public, general acceptat, poate fi explicat de ce succesul patriotismului etnic a fost atât de mare depășindu-și până la urmă aria sa funcțională.

Însă dacă folosirea patriotismului etnic în coagularea politicilor publice de românizare (termen neutru după Primul Război Mondial care viza întărirea identității cetățenilor în defavoarea civismului) este explicabilă, deriva rapidă pe care a înregistrat-o în anii ’30 ai secolului trecut a fost ștearsă din memoria colectivă. Trebuie spus că atunci viziunea mecanicistă, de secol al XIX-lea, asupra biologiei, antropologiei și psihologiei a generat cercetări extinse care vizau o cartografiere a oamenilor după rasă, genom, sânge cu efectele catastrofale în plan politic care au dus la oribila „soluție finală” nazistă. Ceea ce a părut o cercetare legitimă (nu lipsită de anumite beneficii sanitare aplicate populației rurale care trăia la noi în condiții de Ev Mediu) a devenit, odată folosită politic, un instrument cumplit cu ajutorul căruia oamenii au fost distribuiți în rase „superioare” și „inferioare”. Au fost nevoie de decenii de luptă civică și de asasinarea pastorului Martin Luther King ca să dispară din statele sudiste americane afișul monstruos care avertiza: „accesul interzis câinilor, jidanilor și cioroilor!” și asta într-o vreme în care contra-cultura hippy (cu minijupele, Woodstock-ul și paradisul ucigător al drogurilor) tocmai se dezvolta vioi. Și, desigur, părea că această buruiană otrăvită a naționalismului extremist a fost, încetul cu încetul, exterminată cu ajutorul civilizației bunăstării și a libertății. Așa părea până când, la fel ca de atâtea ori în istorie, criza economică și-a arătat colții și, sub amenințare, oamenii au uitat rapid civilizația și civismul aferent devenind rapid, peste noapte, prădători care-și apără vizuina. Transformându-se în fiare care văd în Celălalt dușmanul amenințător care trebuie exterminat. Așa se explică asaltul noului Ku-Klux-Kan asupra Capitoliului la instigarea unui personaj politic nefast de acum patru ani, care refăcea o agresiune similară din anii 20 ai secolului trecut și care a însemnat renașterea oficială, susținută de un președinte care nu voia să accepte rezultatul alegerilor, a terorismului rasial. Acest fenomen, amplificat de criză, s-a întins rapid, ca o pecingine, în multe țări în care imigrația a fost masiv încurajată de nevoi economice, de respectarea dreptului de azil al refugiaților politici sau de vini istorice față de urmașii „exploataților” din fostele colonii. Dacă suprematiștii albi urmăreau exterminarea cetățenilor de culoare, dacă naziștii asumau pe față un proiect de „curățare etnică” a evreilor, această violență este astăzi dirijată împotriva străinilor, a imigranților a celor care au „alt sânge” decât aborigenii. Acest argument al sângelui pur ne dă fiori acum, în secolul XXI, când vedem renașterea terorismului rasial la grupări politice care, prostind lumea, au intrat și în parlamentul românesc. Poate că nu e inutil să vedem de ce patriotismul constituțional, acela al decenței de a fi cetățean plătitor de impozite, egal cu ceilalți indiferent de etnicitatea lor, nu s-a putut impune în fața „argumentului sângelui pur” al românilor mândri care cred că simpla naștere pe aici îi pune rapid, biologic, în conexiune cu marii eroi ai neamului lor, românesc, devenind superior altora fără să mai facă nimic altceva. Poate că puțină educație nu le-ar strica bravilor „români verzi”, așa că să-i ajutăm, deci. (Continuarea în ediția din 10 decembrie a Ziarului de Iași)

ⁱpreluat după termenul lui Jurgen Habermas (Verfassungspatriotismus), patriotismul constituțional vizează o construcție politică în care calitatea de cetățean prevalează față de originea etnică. Altfel spus acțiunea statului și, implicit, răspunsul civic al plătitorului de impozite, sunt concentrate prioritar pe binele public în timp ce în statul etnic prevalează interesele majoritarilor, iar sursa legitimității etnice a statului este sacră. Mai simplu spus: Țara este, în primul rând, a românilor (sau, după caz, a majoritarilor respectivului stat) și nu a cetățenilor, iar minoritarii etnici sau religioși trebuie să se supună acestei prevalențe sau să plece.

ⁱⁱdupă datele recensământului din 1930, structura etnică a României era următoarea (în procente): români – 71,9; unguri – 7,9; germani- 4,1; evrei – 4,0; ruteni, ucraineni – 3,2; ruși – 2,3; bulgari – 2,0; țigani – 1,5; ș.a. – sub 1,0 fiecare. Cf. Șandru, D. – Populația rurală a României între cele două războaie mondiale, Iași, 1980, p.50

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naționale, Filiala Iași și scriitor

Publicitate și alte recomandări video