Identități bolnave (II)

Patriotismul etnicist românesc nu a fost o excepție, desigur, la finalul Primului Război Mondial în contextul în care, Statele Unite ale Americii au intrat decisiv și au ajutat la anihilarea Puterilor Centrale care porniseră războiul. Președintele american Woodrow Wilson a lansat, în ianuarie 1918, în fața Congresului american, celebrele sale paisprezece puncte în baza cărora să se construiască pacea, noua ordine europeană și internațională, iar Liga Națiunilor să fie posibilă. Interesele americane de destrămare a Imperiului Austro-Ungar au facilitat adoptarea celebrului punct 10 prin care a fost impus așa numitul principiu al autodeterminării popoarelor, ce prevedea reajustarea frontierelor Austro-Ungariei, fapt ce a favorizat apariția statelor Cehoslovacia, Austria, Ungaria, România și apariția Regatului sârbo-croato-sloven (viitoarea Iugoslavie!). Principalul catalizator fiind, desigur, etnicitatea și limba. Astfel că, odată desprinsă din imperiu, Transilvania vine prin reprezentanți la 1 decembrie 1918, la Alba Iulia, unde cei 1228 de delegați, din 27 de comitate, proclamă, în fața unei audiențe de zeci de mii de participanți, „deplina libertate națională”. Ei semnează o „rezoluțiune” a Adunării Naționale care „decretează unirea” pe baza a șase principii fundamentale pentru crearea unui stat românesc, primul dintre ele fiind acesta: „Deplină libertate națională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra și judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său şi fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare și la guvernarea țării în proporție cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc”. Dar ceea ce propuneau transilvănenii, care aveau experiența de secole a minoratului național într-un imperiu unde nu conta etnicitatea, ci afilierea religioasă, și ceea ce ar fi trebuit să constituie, cum spuneam, baza construcției unui patriotism constituțional a fost ignorat de clasa politică dâmbovițeană care a sprijinit direct un stat bazat pe etnicitate, chiar dacă ponderea minorităților ajunsese la o treime din corpul național. De aici, de la întemeiere, vine această invocare telurică a preeminenței „sângelui românesc” care a dus nu numai la politicile rasiale ale lui Ion Antonescu, ci, iată, la o recrudescență astăzi a terorismului rasial românesc, de esență legionaroidă, în acord însă cu resurecția internațională a acestei molime sociale, la fel cum, în anii 30, Mișcarea Legionară aclimatiza aici fascismul lui Mussolini și apoi agenda nazistă.

În acest context, care sunt rădăcinile politice ale rasismului românesc contemporan așa cum este el asumat de mișcările politice radicale infiltrate și finanțate de Rusia, care se declară „suveraniste” față de acțiunea civilizatoare a Uniunii Europene făcând astfel, conștient sau nu, jocul distructiv al barbarilor lui Putin. Cum despre sminteala cu „sângele românesc pur” am scris deja, ar merita poate de identificat care sunt rădăcinile, conexiunile de adâncime ale acestui derapaj politic periculos, care nu e doar pe meleagurile noastre. Chiar dacă bandele de hăndrălăi neonaziști nu au dispărut niciodată, ei proliferând în ghetourile marilor orașe chiar în vremurile de calm și bunăstare, acest dezechilibru în raportarea la străini în general, dar mai ales, la imigranți a fost decisiv accentuat de strategia monstrului moscovit de a distrage atenția de la Anschluss-ul Crimeei prin amplificarea războiului civil din Siria. Brusc, valuri de victime ale Al-Qaeda / Daesh au încercat cu disperare să scape de război fugind înspre Turcia și Grecia pentru a ajunge în țările occidentale. Trecând peste tragediile civililor și copiilor care mureau pe drum, ca și peste agenții terorismului ascunși printre refugiați, acest val imens a creat o problemă aproape insolubilă pentru țările civilizate, semnatare ale Convenției de la Geneva (1951) care le obliga să asigure azil refugiaților de război sau victimelor persecuțiilor politice. Aici s-a înscris onestitatea Angelei Merkel care a încercat să ajute refugiații, cu efecte politice dezastruoase pentru ea. Din nefericire, strategia perfidă rusească a dat rezultate și, imediat, au pornit să urle patrioții „de sânge” grecesc, maghiar, italian, ceh, german sau englez, între alții. Cum inițial refugiații izbucneau în plâns când aflau că au ajuns în România (visând să plece imediat, constituind astfel rapid o sursă de bani pentru traficanții de carne vie locali) impactul nu a fost atât de mare, dar, pe valul ascensiunii partidelor rasiste occidentale, băieții dibaci cu ochi albaștri de la noi, care supraveghează mediul politic astfel încât să prospere cu afaceri necurate și cu bani publici, au întrezărit rapid o nișă care trebuia umplută. O nișă crescută ca din apă cu ajutorul manipulării pe social media, după modelul inițial al Cambridge Analytica și apoi, cu implacabila mașinărie de spălat creiere construită de chinezi. Crescut subteran, inițial pe Whatsapp și apoi cu boți, trolli și TikTok, partidul suveranist condus de un huligan de peluză, interzis în Ucraina și Moldova din cauza contactelor sale cu KGB-ul, s-a trezit, în 2009, devoalat mai devreme decât era programat. Iar anul trecut s-a văzut ce e în stare să facă această mașinărie lăsată iresponsabil de capul ei de cei îndrituiți să o oprească.

Totuși, pentru mine rămâne enigma votantului tolomac care se simte reprezentat de aceste personaje și care aderă buimac la discursul superiorității rasiale a băștinașului față de străini. Recentele alegeri pentru primarul general din București au arătat o cartografie a votului extrem de pilduitoare: lătrătoarea de ecran, sprijinită de „suveraniști”, și-a luat toate voturile din zonele cele mai insalubre ale orașului, în ghetourile populate de amărâți, șuți și interlopi, în marea lor majoritate populație romă. Te și crucești! Cum să voteze pegra un partid care-și propune să-i ducă înapoi la Bug. Un partid care face un cocktail amețitor din național-comunism, ortodoxie și legionarism, care ațâță instinctele tribale și discriminarea violentă a tot ce nu e ca ei. Nu trebuie, desigur, vreun doctorat în psihologie socială, ca să înțelegi ce e cu toate aceste identități bolnave, care, azi ca și ieri, caută un țap ispășitor pentru frustrările, idioțenia, barbaria și necurățenia lor, un mecanism care, o știm din istorie, așteaptă doar o scânteie pentru a porni un pogrom. Oameni decăzuți, poate nu din vina lor, pe care i-ar mai putea scoate la lumină doar civilizația, educația și bunăstarea europeană. Oameni care cred că e de ajuns doar „să fii mândru că ești român” și atunci nu mai ai nimic de făcut. Oameni (îmi tot vine să spun „hominizi”, dar știu că nu-i corect politic) care trăiesc în grotele lor, de multe ori aurite, care vin la pomana socială cu BMW-ul sau care spun sfidător Fiscului (precum Țancă Uraganul, nr. 1 pe Spotity România la streaming!) că Maybach-ul e cumpărat de mama pensionară. Cum știu că indignarea nu duce la nimic, fac eforturi să-mi stăpânesc limbajul și să îi înțeleg și pe ei, victime ale păpușarilor securiști care au umplut această nișă politică pentru a o manevra după plac. Și pentru a se folosi de ea dacă cumva ne ocupă Rusia și ei, trădătorii, vor sta la podul Cotroceni cu flori așa cum i-a așteptat Nicolae Ceaușescu pe „eliberatorii” Armatei Roșii, în august 1944. Ei, cei care l-au creat și împins în față pe Impostorul Smintit cu Izmene Roșii, sunt adevărata cangrenă a acestei țări, mânca-i-ar Fiscul să-i mănânce!, nu amărâții decerebrați, „românașii verzi”, care retransmit isteric și iresponsabil propaganda putinistă pentru proști de pe TikTok. Din nefericire, români „puri” fiind, au drept de vot!

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naționale, Filiala Iași și scriitor

Publicitate și alte recomandări video