Identităţi în oglindă (II)
anunturi
Eurotrip
grandchef
anunturi
Bolta rece
anunturi

vineri, 21.01.2022

Identităţi în oglindă (II)

GALERIE
Florin Cintic
  • Florin Cintic
- +

Nimic mai firesc cu ocazia Zilei Naţionale decât o discuţie despre ce înseamnă „să fii român”. Evreu român.

Nu ştiu dacă trecând în revistă uimitoarele aventuri ale lui Jean-Jacques Askenasy, în cele nouă decenii de existenţă, are vreun rost invocarea clişeului obosit potrivit căruia „viaţa bate filmul” (cu atât mai mult cu cât televiziunea israeliană i-a şi făcut unul plecând de la cartea sa de memorii). În primul rând, pentru că acest volum1 are ca miză continua căutare a identităţii, iar „istoriile” şi „geografiile” sunt doar instrumentele prin intermediul cărora eroul, provocat de partenerul de dialog, scrutează chipul şi parcursul propriului eu de-a lungul unei vieţi pline de suspans şi neprevăzut. Căci întrebarea „cine sunt?” are, din capul locului, o mulţime de răspunsuri: fiul unui evreu român integrat („oltean-evreu” din Roşiorii de Vede, cum se definea acesta, cu umor) şi al unei bogate evreice sefarde din Bulgaria, fiică de rabin şi nepoată a patronului filialei de acolo a multinaţionalei Socombel, unde Marcel-tatăl promovase contabil, micul Jean vorbeşte în casă limba franceză2. Mutat apoi de la Sofia la Paris şi de acolo (sub ameninţarea Gestapo-ului care venea cu trupele germane, cuceritoare la începutul celui de-al Doilea Război Mondial) la Craiova familiei tatălui, eroul nostru descoperă că trebuie să înveţe o altă limbă. Deşi numele său ar fi sugerat apartenenţa la grupul etnic evreiesc aşkenazi din Galiţia, germanofon (cu dialectul specific numit idiş), iar descendenţa evreiască hispanică a părinţilor din grupul etnic al evreilor sefarzi ar fi trebuit să-l formeze ca vorbitor al dialectului ladino al acestora, Jean-Jacques învaţă limba română ca limbă de bază pentru că altfel nu ar fi putut trăi şi merge la şcoală în ţara adoptivă unde se refugiaseră ca să supravieţuiască terorii naziste. Micul român descoperă însă, la zece ani, în prima clasă gimnazială a Colegiului „Carol I” din Craiova, clasă de elită unde intrase graţie notelor foarte bune, că e considerat diferit de colegii lui. Tocmai apăruse Decretul-Lege 1220/1940 în urma căruia a aflat că el, ca evreu, făcea parte dintr-o rasă inferioară care nu mai avea dreptul la educaţie sau la proprietăţi. Sau, cu vorbele adecvate ale „Pedagogului Tricolor” (numit aşa de elevi pentru că-şi ornase cârja cu o etichetă cu steagul naţional, ca să-i fie evidentă apartenenţa etnică), cel care îl înşfăcase de o aripă şi-l izolase demonstrativ în ultima bancă, singur, că a devenit, brusc, „o liftă păgână”. Colegii nu l-au mai putut batjocori prea mult pentru că, rapid, a fost dat afară din şcoală fiind nevoit, împreună cu alţi câţiva copii de evrei, să se refugieze la studii în clasa improvizată pe lângă Templul Shil, încropită de comunitate. Care însă era aşkenazi ceea ce pentru el, sefard, a fost o primă experienţă a tensiunilor şi conflictelor religioase inter-evreieşti. Noroc de „banda lui Voicu”, alcătuită din adolescenţi fii de legionari, care-i aşteptau la poartă şi-i ciomăgeau zilnic, ca să-şi facă mâna, astfel că nu mai apucau să interiorizeze polemicile religioase. Spre deosebire de mulţi părinţi care şi-au retras, de frică, copiii şi de la şcoala religioasă, tatăl lui Jean, dominator şi intrepid, l-a trimis la lecţii de box ca să înveţe să se apere (în paralel cu lecţiile de vioară, fireşte!). Aşa că a supravieţuit, chiar cu buza ruptă şi cu ochiul umflat. Poate cea mai paradoxală parte a vieţii tânărului Askenasy a fost cea trăită în „raiul socialist” din România, între 1945 şi 1972. Ca om care a supravieţuit, spre deosebire de Lucreţiu Pătrăşcanu, chiar în patru dictaturi (regală, legionară, antonesciană şi a „proletariatului”!) eroul acestui dialog povesteşte că regimul comunist a fost cel care l-a chinuit cel mai mult. În primul rând, colegii de liceu regăsiţi care-l atacau în haită să-l bată şi-i dădeau jos pantalonii ca să admire circumcizia rituală, până când un coleg român, cu umeri laţi şi pumnul greu, le-a spus ritos: „de azi înainte, cine vrea să se bată cu jidanul să sară numai câte unul. Aţi înţeles? Că, dacă vă mai prind că tăbărâţi pe el, aveţi de a face cu mine.” (p.84). Aşa începea visul de aur al omenirii în ţara noastră pentru un străin care şi-a descoperit, pas cu pas, identităţile: şi român, şi evreu. De altfel, această parte a poveştii ar trebui să fie o surpriză pentru mulţi dintre cei care vehiculează clişeul generalizant cu „comunismul care ne-a fost adus de evrei”, căci profesorul Askenasy rememorează cu tâlc cum s-au pliat apoi oportunist pe cerinţele noului regim impus de tancurile Armatei Roşii evreii mai orientaţi, din Basarabia, „care ştiau care-i treaba cu comunismul”. Pentru că, da, contrat stereotipurilor, nu toţi evreii au fost parte a maşinăriei asupritoare a nazismului roşu, ba, dimpotrivă, cei harnici şi muncitori sau cei care avuseseră proprietăţi sau o situaţie materială ceva mai bună au fost rapid sufocaţi de teroarea roşie pentru care au devenit, în mod natural, „exploatatori”, „duşmani de clasă”, „chiaburi” sau, inevitabil, „sionişti” ajungând în închisori sau trebuind să suporte tot felul de persecuţii. Nu e aici locul pentru a detalia, dar oamenii întreprinzători şi oneşti nu era de aceeaşi parte a baricadei cu evreii basarabeni racolaţi de Stalin pentru a activa drept Coloană a V-a a Armatei Roşii şi care au fost, după război, parte a elitei comuniste româneşti până la epurarea lor violentă sau tacită în timpul dictaturii lui Dej. De asemenea, valurile de emigrare spre nou creatul stat Israel de la finele anilor 50 şi în anii 60 sunt foarte interesant puse în lumină prin mărturia directă, lipsită de ipocrizie, a unui martor ocular. Această parte a poveştii a fost, pentru mine, o foarte utilă prezentare care mi-a luminat multe zone obscure din acele vremuri de dinaintea naşterii mele. Oricum, aventura studiilor medicale de la Timişoara, cu exmatriculările de rigoare, cu şpăgile inevitabile pentru a fi reprimit şi transferat la Cluj, cu absolvirea „magna cum laude” care i-a adus o repartiţie într-o comună „cu acces la şosea” rămâne o pagină de istorie socială extrem de interesantă. Continuată apoi cu aventura ascensiunii sale profesionale, mai mereu blocată de „dosarul de cadre” cu părinţi a căror avere fusese naţionalizată şi care au reuşit să emigreze în Israel în 1961, şi cu şicanele inevitabile pentru un român „neromân” care voia să facă carieră la Bucureşti după ce, ca „trădător” îşi depusese şi el actele de emigrare în 1956. E de menţionat savurosul episod când o trezeşte din leşin pe Lica Gheorghiu ceea ce îi va aduce salvarea din ghearele Securităţii, căci, după ce a fost chemat de însuşi Tovarăşul Dej (care aflase de puterea lui de vindecător de la propriul şofer, salvat de doctorul Askenazy care, deşi era medic specialist în neurologie, nu era lăsat să profeseze decât ca medic de circumscripţie!), a devenit brusc o celebritate pentru toată burtăverzimea comunistă cu vile în Predeal. Ceea ce a declanşat, previzibil, furia şi ura tovarăşului doctor Rişcă, şeful Policlinicii Speciale a CC-ului din zonă. Care, împreună cu securistul aferent, i-a făcut un denunţ ce era să-l coste libertatea. Noroc că Tovarăşul îi lăsase o carte de vizită şi astfel, vorbind cu şeful de cabinet, a putut scăpa de înscenare. Scena cu Prim-secretarul PMR pe Regiunea Braşov şi cu Preşedintele Consiliului Popular aşteptând drepţi, în picioare, uzi de emoţie, apelul Tovarăşului (care a dat ordin scurt să fie beşteliţi exemplar toţi vinovaţii!) rămâne de colecţie, mai ales că după aceea a putut da concurs ca să revină la Institutul de Neurologie al Academiei şi să lucreze, până la 42 de ani, în spitalul de unde fusese dat afară în urmă cu zece ani din cauza cererii de emigrare. Pe care a reluat-o în 1970, prilejuind astfel o nouă serie de aventuri cu statul şi securitatea care merită povestite nu numai pentru forţa lor epică, cât pentru valoarea lor istorică, de document. (Continuarea în ediţia din 15 decembrie a Ziarului de Iaşi)

 

1Oameni şi patrii. Istoriile şi geografiile identităţii, Sorin Antohi în dialog cu Jean-Jacques Askenasy, Iaşi:Polirom, 2021, 278 p.

2 Chiar numele lui, neobişnuit pentru un evreu spaniol, reflectă admiraţia tatălui său pentru Rousseau, autorul sistemului educaţional publicat în Emile, filosof şi pedagogiluminist, care se semna „citoyen de Genève”.

 

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor

© Drepturi de Autor (Copyright) - Acest articol este proprietatea Ziarul de Iasi (www.ziaruldeiasi.ro) si este protejat de Legea dreptului de autor si drepturilor conexe (8/1996). Preluarea acestui articol se poate face, potrivit reglementarilor in vigoare, doar în limita a maximum 500 de caractere, urmate obligatoriu de un link directionat catre acest articol! Orice incalcare a acestor prevederi va fi supusa procedurilor pentru intrarea in legalitate si recuperarea daunelor.

Ultima ora

editorial

Primarul Chirica şi limbajul de mahala

Toni HRIŢAC

Primarul Chirica şi limbajul de mahala

Duritatea de limbaj, libertatea indecentă în apreciere sunt arme politice, dar nu pot fi folosite împotriva unor persoane care nu fac politică. Chiar şi în retorica electorală o asemenea exprimare este de obicei apanajul unor extremişti. Faptul că primarul Iaşului le foloseşte este un derapaj care trebuie sancţionat.

Filmuletul zilei

opinii

Pericolul extremismului

Alexandru CĂLINESCU

Pericolul extremismului

Am întâlnit în ultima vreme mai multe luări de poziţie care atribuiau „intelectualilor” vina pentru ascensiunea extremei drepte. Care intelectuali?

Spaţiile pentru artă din Iaşi. O nouă galerie

George PLEȘU

Spaţiile pentru artă din Iaşi. O nouă galerie

Orice deschidere a unei noi galerii este un act de curaj care trebuie salutat şi sprijinit. O scenă cât mai efervescentă, care va căuta să scape de conservatorism şi provincialismul care au dominat mult prea multă vreme cultura ieşeană, şi care va dori să fie conectată la trendurile globale, va atrage atenţia şi asupra potenţialului creativ local şi va genera mai multe puncte de diseminare a artei contemporane şi educare a publicului.

Critica „de întâmpinare”?

Nicolae CREŢU

Critica „de întâmpinare”?

Nu se mai vorbeşte prea mult, de deja destul de multă vreme, despre o critică de întâmpinare. Ceea ce nu înseamnă, totuşi, că ea ar fi dispărut cu totul, poate, mult mai curând şi de înţeles într-o măsură, doar că a suferit, în noi „contexte”, nu puţine mutaţii, deformări, probabil şi pervertiri. Faţă de ce era ea cel mai adesea, deşi nu lipseau nici atunci simulacrele de „critică”, doar fardate cu aşa o etichetă indulgentă, sub regimul comunist şi controlul lui (nu numai cenzura) asupra activităţii editoriale.

pulspulspuls

Ce Harvard, ce Princeton, ce universităţi de top: uitaţi aicea diplomă, băbăeţ!

Ce Harvard, ce Princeton, ce universităţi de top: uitaţi aicea diplomă, băbăeţ!

Mişcare magistrală, de maestru emerit (nu spunem în ce anume) a rectorul de la „Cuza”, dom’ Tudorel, în aceste zile de plin scandal al pagiatului lucrării de doctorat a premierului Ciucă: a scos şi el la bătaie una din diplomele din sertar, şi nu una oarecare. 

Caricatura zilei

Din cauza Omicron, se lasă cu penalizări

Editia PDF

Bancul zilei

Doi tipi, amândoi casatoriti, stau de vorba: – Nu stiu ce sa ma mai fac! De câte ori vin acasa, dupa ce am ba (...)

Parteneri

Alte publicatii

    Intrebarea zilei

    Implementarea benzii unice pentru mijloacele de transport în comun pe toată lungimea șoselei Nicolina, o apreciați ca fiind benefică fluidizării traficului din zonă?

    vezi raspunsuri

    Copyright 2006-2020 © Ziaruldeiasi.ro Toate drepturile rezervate.

    X