Îmbârligatele sunt căile domnului Infantino

De vreo lună încoace gura nu ne mai tace și ne întrebăm până la epuizare: „mai apucăm să vedem România la Cupa Mondială, fraților și cumnaților?”. Întrebare care acum are ignoranta continuare: „păi, dacă nici acum, cu 48 de echipe, nu ne calificăm, în ce stadiu am ajuns?”. Multă lume nu prea știe cât de complicată este acum calea spre mult râvnitele turnee finale. Chiar și cei care ar înțelege prețiosul algoritm, nu-și bat capul cu asemenea parascovenii.

Ultima dată, Românica noastră a fost pe asemenea culmi de civilizație fotbalistică în 1998, ediția franceză, prima cu 32 de echipe. Drumul spre Hexagon a fost mai simplu, dar parcă ne-ar da ghes inima să ne amintim că pe vremurile alea eram capi de serie, chiar și la turneul final, darămite la preliminarii. Numărul de echipe la festinurile finale a crescut, dar de locurile suplimentare nu beneficiază echipele din Europa, ci din zonele în care – nu-i așa? – fotbalul trebuie popularizat și învățat. Astfel se face că Insulele Capului Verde, Iordania sau Uzbekistan vor debuta anul viitor la Cupa Mondială, iar Curaçao sau Noua Caledonie își trag seva speranței. Să mai adăugăm și cârlionțatul sistem de baraje prin Liga Națiunilor, care face ca până și cea mai slab cotată membră UEFA, San Marino, să aibă un grăunte de șansă. Numai că aici ar fi bine să tăcem mâlc, fiindcă fără această polologhie cârlionțată n-am fi avut acum șansa matematică de a accede la baraj. Înainte de a merge mai departe, experimentele astea infantile ale forului mondial condus de Infantino dau apă la moară celor care mai râvnesc la un fotbal inter-țări elitist, la fel de elitist ca cel inter-cluburi, sau – mai sinistru – ca la rugby sau snooker. E drept că imensa popularitate a fotbalului împiedică acest gen de fantasmagorii, dar deocamdată, se vede treaba că mărețele Cupe Europene sunt mesele bogaților, în timp ce Cupa Mondială este menită plebei.

Așadar, indiferent de ce-o mai fi în ultimele două jocuri din preliminarii, suntem sigur de două rânduri de baraje. Numai tur. Unul pe terenul celui mai bine cotat, celălalt după cum decid sorții, adică soarta. Putem juca de exemplu primul tur în Italia și al doilea cu Ungaria, eventual, tot în deplasare. Și atunci, ce motiv de bucurie ar reprezenta o prezumtivă victorie a tricolorilor cu Bosnia, la Zenica?

Fotbalul, cel mai popular sport prin răspândirea și simplitatea sa, tinde să devină tot mai prolix, tot mai sofisticat. Deja apar idei despre mărirea în continuare a dimensiunilor turneelor finale. Găselnița de sorginte americănească a mega-grupelor din competițiile intercluburi este prin ea însăși, generatoare de idei crețe. Problema pare a fi că răspândacii fotbalului prin toate cotloanele globului provoacă euforie în locurile până deunăzi virgine, dar uită că – spre exemplu – Italia nu mai știe de trei ediții cum e la un turneu final, iar Suedia îi calcă pe urme.

Iară noi? Noi, epigonii lui Hagi, Petrescu, Dorinel? Ce ne putem dori, decât un traseu fericit prin jungla INFANTINĂ a fotbalului naționalist și multă inspirație veteranului selecționer Mircea Lucescu. Cum a dovedit în meciul cu cuțitul la os contra Austriei. Urmează, însă, alte trei iatagane în inimile noastre (cel mult) și atunci poate om ajunge și noi în America, lângă Iordania și Uzbekistan. Să zicem că în formula asta cu Ianis, Denis și Bîrligea chiar merităm!

Publicitate și alte recomandări video