Caută 
1 MIN
Mesajul subteran al poetului, descifrat angro, ar fi acela că toată puterea, credinţa şi bogăţia lumii se intersectează în acest punct ultrasensibil, generator de frustrări şi energii din zona organismului uman, punct ce suplineşte, într-un fel, cel de-al treilea ochi sau glanda pineală, loc tainic din creierul uman unde se nasc viziuni, clarviziuni, precogniţii şi experienţe de decorporare. Dar oare de ce poetul a omis să înscrie numele lui Buddha, pe cel al lui Nietzsche şi cel al lui Freud în această zonă?
Prin intermediul lui Bogdan Creţu, antologia de poezii a lui O. Nimigean „p tlkmnd alba ai btn d POWER”, apărută la Ed. Cartier din Chişinău, prefaţată şi îngrijită tot de Bogdan Creţu – căruia ţin să-i mulţumesc pe această cale pentru efortul făcut, îi mulţumesc şi lui Ovidiu pentru că mi-a trimis-o printr-un astfel de mesager – a ajuns de la târgul de carte Gaudeamus la Casa Muzeelor situată pe strada Vasile Alecsandri din Iaşi, iar de aici, după o preumblare pe străzile năpădite de frunze ale dulcelui nostru târg, a ajuns, în sfârşit, pe strada Petre Ispirescu, colţ cu Creangă, adică la destinatar.
M-am bucurat nespus de mult primind acest volum. Şi asta nu doar pentru faptul că aflându-se la Paris, poetul O. Nimigean nu a uitat de prietenii săi din Iaşi, şi implicit de mine. Ţin la el şi la modul său de a-şi asuma condiţia de poet într-o lume din ce în ce mai agitată.
O. Nimigean e deopotrivă ludic şi lucid, dar şi extrem de anxios totodată. Luciditatea şi ludicul său nu-l salvează să-şi pună întrebări esenţiale şi să-şi trăiască angoasele la cea mai înaltă cotă. Căci ludicul său îmbracă o formă lăuntrică. El vine din subconştient şi faptul acesta îl determină să se încarce de tensiuni nebănuite aproape în fiecare frază. Scrisul său electrizează nervii. Electrizează până şi virgulele şi punctele din propoziţiile, şi frazele sale, care, la un moment dat, tocmai din pricina acestei tensiuni, par puse pe bigudiuri şi asamblate prin intermediul unor ace de siguranţă ascuţite. Nici prepoziţiile, nici verbele aduse parcă direct de la abator, nici substantivele comune, nici adverbele nu pot ascunde starea sa de nervozitate pe care o trăieşte poetul. Căci, „manipulând locurile comune”, după cum afirmă criticul Bogdan Creţu, textele lui O. Nimigean transmit cititorului „o senzaţie de apăsare, de strivire a eului”, fapt definitoriu pentru poezia sa. Plecând de aici, putem afirma că ludicul său îmbracă forme expresioniste.
„Literatura lui O. Nimigean – afirmă Bogdan Creţu, punând din nou punctul pe i –, indiferent de gen, reciclează toate convenţiile posibile şi imposibile pentru a le suspenda şi dizolva prompt, atunci când vocea sa inconfundabilă se face auzită.” Locurile comune şi convecţiile de care uzează O. Nimigean nu sunt suspendate oriunde, ci într-un gol existenţial, iar dizolvarea lor are loc într-o baie de acid sulfuric. De aici şi senzaţia de crispare, de sarcasm, şi de agresiune interioară ce răzbate în surdină şi în exterior, contaminând cititorul…
Dar iată, de pildă, cum sună câteva fragmente extrase din antologia sa: „Bazaltul feminin, melancolic, senzual şi alunecos. Granitul flagrant, spart, freş, cu mirosul lui uşor pipărat. Calcarul confesor, muiat în biocurenţi. Bucuria lui cînd îl zgîrii cu unghia, cînd îi frec şi-i netezesc muchiile. Verdele leşinat al prazopalului. Pietrele şlefuite pînă la senzaţia că pielea mea şi suprafaţa lor s-au contopit. Răchita de la marginea Someşului. Ascunzînd în trunchi o arteziană înceată”. Şi după această contemplaţie făcută în interiorul materiei, având, probabil, ca punct de plecare o amintire – răchita de pe malul Someşului – urmează şi rememorarea senzaţiilor datorate claustrării, percepute la un mod cât se poate de acut, ca pe o explozie de bucurie angelico-demonică: „Aştept printre ramuri într-un copac lichid. Aud hîrtia care foşneşte, pepenele care geme, colina care mormîie. Mă întreb de ce se bucură cîinii la vederea mea, de ce se tolănesc cu burta în sus, de ce sar şi latră vesel şi fac tumbe? De ce mă priveşte veveriţa de după tulpină, în cumpănă dacă să apuce sau nu aluna din palma întinsă?” Şi acum, iată şi un alt fragment la fel de percutant, în care labirintul social continuă pe cel politic şi pe cel religios, pictat în culori şi linii tari, expresioniste, amintind de un zid acoperit de graffiti: „Împăratul e gol. Are optzeci de testicule şi o zvastică tatuată pe gland. Şi secera şi ciocanul tatuate pe gland. Şi chipul Mîntuitorului tatuat pe gland. Şi numele Profetului tatuat pe gland. Şi steaua lui David tatuată pe gland. Şi Goldman Sacs tatuat pe gland. Şi Răpirea din serai tatuată pe gland”. Faptul că numele celei mai mari firme de holding bancar din lume, The Goldman Sachs Group, Inc., fondată în 1869, numită adesea doar Goldman Sacs, având drept sediu un imobil impresionant din Manhattan, cu oficii şi sucursale pe tot mapamondul, apare alături de chipul lui Iisus, de numele Profetului şi de steaua lui David, tatuate în zona cea mai sensibilă a aparatului de reproducere feminin sau masculin (poetul nu precizează dacă glandul său e de natură feminină sau masculină), într-o zonă erogenă, având capacitatea de-a induce orgasmul, ne acoperă de fiori. Descifrarea unei astfel de viziuni de natură ancestrală ne trimite cu gândul la miturile şi simbolurile mayaşe sau la anumite simboluri tantrice. Mesajul subteran al poetului, descifrat angro, ar fi acela că toată puterea, credinţa şi bogăţia lumii se intersectează în acest punct ultrasensibil, generator de frustrări şi energii din zona organismului uman, punct ce suplineşte, într-un fel, cel de-al treilea ochi sau glanda pineală, loc tainic din creierul uman unde se nasc viziuni, clarviziuni, precogniţii şi experienţe de decorporare. Dar oare de ce poetul a omis să înscrie numele lui Buddha, pe cel al lui Nietzsche şi cel al lui Freud în această zonă?
Deocamdată mă opresc în acest punct cu prezentarea cărţii lui Ovidiu Nimigean, intitulată „p tlkmnd alba ai btn d POWER”, titlu straniu, marca Nimigean, care ar merita să fie pus şi el sub lupă şi descifrat în amănunt, după cum ar trebui decriptate şi insolitele fotografii ale poetului şi prozatorului, şi, aş zice, pictorului, Dan Ciupureanu, născut în anul 1983 la Craiova, unde a „avut o viaţă grea”, şi unde „şase băieţi poşteam o ţigară”, drept pentru care, ca să scape de frustrări şi sărăcie, a emigrat,în urmă cu mai bine de zece ani, în Franţa. Idolii săi literari sunt: Daniil Harms, Venedikt Erofeev, tatăl său, poetul Ionel Ciupureanu, şi O. Nimigean. Fotografiile şi colajele ce ilustrează volumul lui O. Nimigean, una dintre ele fiind cea în care preşedintele Emanuel Macron stă sub o umbrelă contemplând absent, din semiprofil, confruntarea dintre forţele de ordine, înarmate până-n dinţi, şi protestanţi, sau colajul fotografic unde apare silueta preşedintelui Iohannis, în mijlocul unor ruine, străjuite în fundal de imaginea Elenei Ceauşescu, stând în genunchi, cu mâinile legate la spate, şi a cadavrului lui Nicolae Ceauşescu, străpuns de gloanţe, vegheat de rufele întinse la uscat într-un balcon mizer, ilustrează cât se poate de bine atmosfera sumbră, deprimantă, degajată de paginile volumului lui O. Nimigean.
Mă voi opri aici, nu însă înainte de-a schiţa din câteva linii frânte, în consonanţă cu spiritul său nonconformist, profilul liric al lui Nimigean. Şi pentru asta, voi apela din nou la cuvintele lui Bogdan Creţu, care spune că „încă de la prima carte, Scrieri alese, O. Nimigean este un poet post-apocaliptic (Bogdan Creţu foloseşte termenul de tartor), dar şi mentorul Clubului 8 şi al multora dintre scriitorii care s-au lansat la Iaşi, şi nu numai, în ultimii 30 de ani”. Fapt cât se poate de real. Nimeni nu-i poate nega calitatea de mentor lui O. Nimigean. În acest sens, şi azi autoritatea sa e adânc implementată în psihologia şi mentalitatea tinerilor generaţii. Puţini dintre scriitorii ieşeni s-au bucurat de această recunoaştere din partea confraţilor mai tineri. Poate doar Mihai Ursachi, dar asta pe la mijlocul şi sfârşitul anilor şaptezeci.
Într-un fel, prin spiritul său incisiv, persuasiv, dar şi autoritar, O. Nimigean i-a continuat munca. În perioada anilor şaptezeci, în jurul lui Mihai Ursachi s-a format disidenţa ieşeană, şi când spun asta mă gândesc la Dan Petrescu, la Luca Piţu, la Liviu Antonesei, la Liviu Cangeopol, dar şi la alţi scriitori şi oameni de cultură ieşeni. Toţi au ieşit, cu sau fără voia lor, din mantaua lui Ursachi. El le-a impus o anumită linie de conduită. Nici un compromis ideologic nu a fost posibil în perioada comunismului în lumea literară ieşeană atât timp cât a existat Ursachi. Chiar şi după plecarea sa în America influenţa sa a rămas aproape intactă. Abia după revenirea lui în ţară, încet-încet aura, din pricina blazării şi a unei boemii incoerente şi sterile, aura lui s-a dezumflat încetul cu încetul. Azi, poetul Mihai Ursachi e aproape ignorat de lumea literară ieşeană. Generaţia tânără nu-l cunoaşte. Iar cea de mijloc şi-a pervertit opiniile, orientându-şi antenele spre poezia tandru-jucăuşă a lui Emil Brumaru.
Spre deosebire de Ursachi, O. Nimigean chiar dacă e plecat de mult din ţară, stabilindu-se la Paris, trăieşte actualitatea românească la un mod la fel de acut precum mulţi dintre congenerii lui rămaşi în România, taxând de la distanţă, derapajele confraţilor din lumea literară. Dovadă sunt şi ultimele sale cărţi, romanul Rădăcina de bucsau, Editura Polirom, 2010, (Premiul USR Sibiu, premiile revistelor Observator cultural şi Transilvania, Premiul Naţional pentru Roman, Alba-Iulia, Premiul „Cartea anului” al revistei Tiuk, nominalizare la premiile Radio-România), dar şi cartea de eseuri O ureche de om pe o spinare de şoarece, Editura Polirom, 2020, cărţi care continuă, într-un fel, linia trasată în volumul de eseuri Inerţii de tranziţie, altruisme & bahluviuni literare, apărut la Editura Vremea în 2006. Crezul său artistic ce presupune libertatea absolută de expresie, excluzând orice compromis de ordin politic sau social, e exprimat cât se poate de limpede într-un paragraf din O ureche de om pe o spinare de şoarece: „A-ţi construi o casă izolată perfect, un bunker subteran, nu pentru a te adăposti de bomba atomică, ci pentru a petrece acolo zilnic, un sfert de oră singur. Te înspăimântă, dar ai totuşi nevoie de asemenea vacuole de noncomunication”.
Sunt sigur că pentru a se curăţa de perversiunea lumii din ce în ce mai nocive în care trăim, O. Nimigean şi-a construit în interiorul său, nu oriunde, ci chiar la Paris, un astfel de refugiu.
Nichita Danilov este scriitor şi publicist
Publicitate și alte recomandări video
