Am un vecin cumsecade, pensionar, Somir Hîţ pe numele său, care mă citeşte cu regularitate. M-a căutat zilele trecute să-mi spună că micile confuzii făcute de Dodel Flambă, personajul asupra căruia m-am oprit săptămâna trecută, erau copilării în comparaţie cu momentele de degringoladă identitară, trăite de el în perioada comunistă. „Domnule profesor, la Revoluţie aveam 41 de ani. Urmasem Facultatea de Industrie Alimentară spre finalul anilor şaizeci şi, pe fondul dezgheţului politic, am prins slujbe bune încă de la absolvire. În anii optzeci, ajunsesem manager - cum se spune azi - al unui select restaurant din urbe, frecventat pe atunci de mai-marii Partidului. Acolo îşi derulau ştabii mesele de protocol cu oaspeţii de la Centru. De aceea, eram foarte bine aprovizionaţi. Surplusul de alimente îmi permitea să scot unele produse la vânzare pentru public (restaurantele practicau asta, reţineţi poate, în anii foamei). Periodic, apăreau la bucătărie oameni cu sacoşe goale, întrebându-ne dacă nu avem una ori alta de vânzare. Aveam mai mereu. Preţurile erau, desigur, pipărate, însă magazinele goale nu lăsau loc pentru alternative. Comercializam deci, semnificativ, salamuri, conserve şi brânzeturi. Fondurile noastre extra-bugetare creşteau ca din apă. Ne îndeplineam planul cu vârf şi îndesat. Şefii nu aveau decât cuvinte de laudă pentru noi. Ei bine, din acest detaliu începe practic exotica mea amintire. Într-o zi, prin 1987 sau ’88, nu mai ştiu exact, am primit un transport uriaş de cutii cu paté. Era o pastă fină de ficat. De raţă, cred. O treime din cantitate îmi acoperea nevoile restaurantului pe un an de zile. Am pus, prin urmare, restul la vânzare. Cum s-a auzit (extrem de iute) în oraş că s-a băgat paté la unitatea noastră, a şi început buluceala. Îşi cumpărau cetăţenii plase întregi de ficat conservat, de parcă se prefigura la orizont Apocalipsa raţelor...”

Domnul Hîţ a făcut o pauză, apoi a continuat cu aplomb: „Mă plimbam satisfăcut printre acei clienţi agitaţi şi înfometaţi. Brusc, am fost abordat de o băbuţă - Maică, uite colea-i intrarea la bucătărie, unde se dă paté-ul. Dacă nu te grăbeşti, ai să-l pierzi. Se ia tot, mămică, la criza asta. Văzându-mă pesemne extrem de derutat, m-a apucat, cu blândeţe, de mână şi m-a condus chiar ea la cămara cu conserve. De-acilea, mămăică, poţi să-ţi cumperi păpăică. Dacă te mai învârteai multişor prin sală, rămâneai, negreşit, fără. Câte cutii vrei? Subalternii mei care vindeau paté-ul au înlemnit, trezindu-se cu mine aşa în faţa lor. Nu ştiau ce să zică. Eu nici atât. După câteva secunde de ezitări, am realizat că nu ar fi prea bine să spun că sunt însuşi administratorul unităţii. În plus, îmi era milă de sentimentele bătrânei. Nu doream să o fac să se simtă prost. Ca atare, i-am mulţumit din suflet şi, sub atenta ei supraveghere, am scos bani din buzunar. Mi-am achiziţionat zece cutii. A plecat fericită, strigând - Da, măicuţă, să mănânci şi tu, că eşti tinerel, nu ca mine... Eu am depăşit rapid episodul. Din păcate, nu şi sistemul ceauşist. Cum-necum, povestea s-a răspândit în urbe, mergând până la urechile autorităţilor. Se zvonise că îmi plăcea să joc roluri, să apar în popor, precum Cuza, deghizat, să dramatizez, să mimez anumite trăiri. Răutăcioşii sugerau că aş fi ratat o carieră teatrală. Mă rog, situaţia a devenit cu adevărat nebună peste vreo patru luni. Prim-secretarul de la Judeţ, un client frecvent al restaurantului, a găzduit o consfătuire a tuturor prim-secretarilor din ţară. Nicu Ceauşescu, dacă vă amintiţi, era şi el prim la Sibiu şi ar fi trebuit să fie prezent. Se pare că ăla şi-a anulat totuşi vizita. Primul nostru mai să-şi piardă minţile. Cum să nu vină Prinţişorul? Ce vor zice colegii despre el? Dacă, Doamne fereşte, va cădea în dizgraţie?”

Atunci i-a venit ideea năstruşnică să mă transforme pe mine în Nicuşor. Tot îmi plăcea mie teatrul, a comentat el maliţios. M-a echipat ca pe beizadea (e drept că şi semănam puţin cu juniorul Ceauşeştilor). Mi-a aranjat părul şi mi-a oferit un costum asemănător cu ale Nicuşorului. Mi-a spus că trebuie doar să râd zgomotos, să înjur şi să beau whiskey la greu. Aşa am procedat, mai ales la masa festivă (care s-a organizat în restaurantul meu). Mă scuzaţi, am fost pupat în fund în ziua aia, de nu vă puteţi imagina!... Totul a mers strună până în clipa în care nu mai ştiu cine a cerut ca eu să o sun pe mama, pe tovarăşa Elena, pe loc, şi să solicit fonduri suplimentare în teritoriu. L-am văzut pe primul nostru cu stropi de sudoare pe frunte, dar nu mai era loc de întors. Mi se pusese un telefon roşu în faţă, conectat, în sala de mese, la o priză despre care nu ştiam că există. S-a format numărul şi, înainte să mă dezmeticesc, am auzit un da răstit în receptor. Spre deosebire de colegul dumneavoastră, care s-a întâlnit cu tovarăşul Brigadă în curtea şcolii, eu m-am scăpat pe mine pe bune. Abia am îngăimat - Mămăică, să mai trimiţi, te rog, în teritoriu, nişte păpăică!”

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi