
Teme precum relația cu Canada, viitorul Groenlandei și cel al Canalului Panama au reflectat dorința noilor lideri americani – în particular, pe cea a lui Donald Trump – de a transmite întregii lumi că intenționează să forțeze regulile consacrate ale diplomației și să folosească întregul arsenal politic aflat la dispoziția unei mari puteri, fără prea multă considerație pentru norme.
Peste mai puțin de o săptămână, Donald Trump va fi învestit în funcția de președinte al Statelor Unite. Au fost mai bine de două luni absolut inedite: nu s-a mai întâmplat ca intervalul dintre începutul lui noiembrie (data alegerilor) și ultima decadă din ianuarie (data preluării mandatului) președintele-ales și colaboratorii săi fideli să intervină atât de puternic și de coroziv în dezbaterea publică americană și internațională. A fost incomparabil mai rău decât în iarna 2016-2017, când domnul Trump se pregătea de primul mandat.
Cutumele de politețe politică prevăd ca, după victoria electorală, viitorul locatar al Casei Albe să se manifeste cu discreție pentru a nu pune în situații dificile sau jenante administrația aflată la final de mandat. Mai ales în politica externă și de securitate, acest interval este unul dificil – spre exemplu, partenerii externi nu se mai încred în angajamentele celor care părăsesc executivul, adversarii strategici caută oportunități de înaintare, în organizațiile internaționale se așteaptă noua linie de la Washington și așa mai departe. Fac excepție cazurile în care se așteaptă ca președintele-ales să continue linia celui vechi, o situație care nu a mai apărut de la „avansarea” vicepreședintelui George H.W. Bush în 1988, la sfârșitul epocii Reagan.
În cazul tranziției Biden-Trump, chiar dacă vizita protocolară a acestuia din urmă la Casa Albă, în săptămâna imediat următoare alegerilor, a decurs neașteptat de bine, se poate spune că procesul de tranziție s-a înscris pe linia așteptată. Domnul Trump a avut tendința de a se comporta ca și cum ar fi preluat deja conducerea, iar această atitudine s-a sprijinit și pe anumite nevoi ale actorilor interni și externi, dornici să stabilească relații bune cu noua guvernare.
Însăși ideea că președintele „în așteptare” se întâlnește cu lideri străini – fie ei prieteni precum Giorgia Meloni sau Viktor Orbán sau parteneri obligatorii precum șeful guvernului canadian Justin Trudeau (care între timp a anunțat că va demisiona) – ar fi fost de neconceput în urmă cu câteva decenii. Sigur că astăzi perspectiva asupra dialogului neoficial între conducătorii politici este mult mai relaxată decât în vremea lui Ronald Reagan sau chiar a lui Bill Clinton, dar este clar că în cazul „celui de-al 47-lea președinte” s-a ajuns la un nivel nemaiîntâlnit.
Teme precum relația cu Canada, viitorul Groenlandei și cel al Canalului Panama au reflectat dorința noilor lideri americani – în particular, pe cea a lui Donald Trump – de a transmite întregii lumi că intenționează să forțeze regulile consacrate ale diplomației și să folosească întregul arsenal politic aflat la dispoziția unei mari puteri, fără prea multă considerație pentru norme.
Avalanșa de idei și păreri venite dinspre tabăra noului președinte nu avea cum să nu fie marcată de controverse, cum ar fi aceea între Elon Musk (sprijinit într-o oarecare măsură de Vivek Ramaswamy) și vechea gardă MAGA, pe tema vizelor pentru forța de muncă de înaltă calitate. Se pare că Donald Trump nu s-a decis încă să intervină, dar probabil că o va face după instalarea administrației și după ce aceasta își va fi definit o linie oficială în această privință.
Mai urgentă decât rezolvarea acestei chestiuni (totuși) normale de politică publică este oprirea lui Elon Musk – singurul membru al echipei cu profil autonom de star – de a mai ataca politic lideri ai unor națiuni aliate extrem de importante, precum Keir Starmer și Olaf Scholz, și de a se mai amesteca în politica internă a statelor aliate. Dar la fel de bine s-ar putea ca aceste atitudini să aibă parte de binecuvântarea viitorului lider de la Casa Albă, care vede în jur mai degrabă concurenți decât parteneri și nu se sfiește să încalce el însuși bunele practici de cooperare în interiorul taberei occidentale.
Apoi, interesant este faptul că în tot acest torent de luări de poziție există o voce care deocamdată nu se aude aproape deloc – aceea a vicepreședintelui-ales, J.D. Vance, care rămâne discret și, foarte probabil, dialoghează mai mult cu cei al căror sprijin îl dorește pentru anul 2028. S-ar putea ca aceasta să fie cea mai bună atitudine pentru un viitor candidat „loialist” care nu poate rivaliza la capitolul ieșiri publice cu un Elon Musk sau chiar Steve Bannon, dar care a dat dovadă de suficientă inteligență politică pentru a se afirma ca exponent al „mișcării” – o poziție ce s-ar putea dovedi durabilă și extrem de puternică.
Publicitate și alte recomandări video