Nu ştiu cât de simpatic sau nu este autorul, dar în privinţa naratorului scrierii de faţă, pe nume Mihai, avem de-a face mai degrabă cu un vălmăşag de antipatii faţă de „oameni şi locuri”. Însă, curios lucru, acestea te seduc, făcându-te să citeşti cartea până la capăt pe nerăsuflate. Mihai, venit în Bucureştiul „lacom şi plictisit al studenţiei mele”, detaşat de grupul de petrecăreţi fără orizont, „diaspora provincială a capitalei”, îşi caută gazdă într-un Bucureşti imund, altfel decât acela de faţadă, al Centrului cu lumini ce-ţi iau ochii. Această experienţă în lumea viermuitoare a umiliţilor şi obidiţilor (nu întâmplător motto-ul romanului este ales din respectivul roman dostoievskian) constituie substanţa cărţii. Sunt un fel de „mistere” ale Bucureştilor necunoscuţi de azi: fără aventuri fantasmagorice şi fără vreo damnare a naratorului, însă umorali şi gravizi de abisalitate. Receptarea acestei lumi, dincolo de aversiunea de care am pomenit, oscilează pentru Mihai între ceea ce spune chiar el despre Constantin, personajul său de referinţă: „mila pentru oameni şi dispreţul coexistau des pentru el în interiorul aceluiaşi gând”. Mihai, Constantin, fostul inginer de la metrou şi celelalte personaje scoase la lumină de Bocai sunt nişte „suflete în ceaţă”, evocate cândva de Pierre Mac Orlan în acea lume imundă a cartierului parizian Montmartre.

Aici avem de-a face cu fundăturile secrete ale „civilizaţiei” bucureştene contemporane, cu demonii de lângă noi, chiar dacă sub aparenţa inocenţilor. În iadul acestor imaginaţii mediocre, în care cloceşte abisalul cel mai diform, şi în candida noapte a răului se opreşte Mihai (şi implicit Bocai). Şi acesta ştie să dea cu pleasna: aspru, necruţător, munteneşte. Moldoveanul care sunt a fost şocat la început, pentru ca apoi să fiu cucerit de acest tur de forţă celinian, răspicat şi seducător, rar întâlnit în literatura noastră. Las pe alţii mai firoscoşi să facă filiaţii mai profunde. Observaţiile sociale şi de psihologie adesea abisală sunt neiertătoare, deseori atroce, în aparenta lor neutralitate. Ne aflăm pe partea întunecată a planetei, opusă lui Neculce sau Creangă. Asprimea discursului moral este inutilă şi implicită, ca la scriitorii „cu vână”. Iar umorul lui Mihai (Bocai) este rareori pur şi simplu umor. Mai mereu avem de-a face cu ironie muşcătoare, cu ţintă corosivă, umorală şi scrâşnită.

Naraţiunea lui Bocai este strânsă, nu pretinde efortul construcţiei planurilor multiple. Interesul autorului se îndreaptă aproape exclusiv spre acele conştiinţe tulburi şi contorsionate ale bolgiilor danteşti bucureştene. Sigur, va fi existând şi subtext, de pildă inginerul de la metrou îl precede şi-l prevesteşte pe Constantin, o simbolistică a întâmplărilor şi oamenilor (las pe alţii să le judece), dar esenţial în proza lui Iulian Bocai este golemul realităţii abisale care se prăvăleşte peste noi. Aceasta este senzaţia, aici este „tare” Bocai. Spre exemplificare iată în doar câteva tuşe portretul unei chiriaşe: „Vedeai de cum ţi se adresa că era de un egoism animalic şi inconştient, pe care nu era suficient de politicoasă să-l ascundă şi pe care-l simţeai de fiecare dată în stomac”. Portretul partenerului ei este şi mai relevant, plastic, ironic rece, cu observaţii de profunzime psihologică, însă fără a fi obositor de „intelectuale”: „iar el - dacă avea un nume şi nu era cumva un tip cu personalitate informă, creat de ea însăşi din propriile coaste, ca să aibă pe cineva care să-i semene genetic şi s-o ajute să-şi propage nediluată personalitatea mai departe - sunt sigur că era mai degrabă un nume de băiat tăcut şi obedient, care poartă mereu pulovere cu guler şi face sex cu ochii închişi. Poate Valeriu.”

Deşi încrâncenarea există în Constantin, aceasta nu este deformatoare. Frustrările auctoriale, angoasele şi resentimentele din proza altora lipsesc. Există ochiul dezabuzat şi sceptic al unei scripturi neinteresate însă de inginerii textuale sau de - o, nomina odiosa - de postmodernism, deşi un bagaj enorm de ştiinţă literară bine asimilată se străvede ici şi colo printre cusături. Umoralitatea este strunită de înţelegerea umană. În final îţi dai seama că dincolo de viermuiala acestor chiriaşi şi a acestor gazde, cu psihologiile lor abisale cu tot, există ceea ce se cheamă viaţă, viaţa atât de inexplicabilă până la urmă, de nedesluşită şi de fără rest. Iar în surprinderea palpitului vieţii Iulian Bocai este as - unul nealiniat, neideologizat şi rebel, care scrie aşa cum îşi doreşte Mihai, alter ego-ul său: „o pagină dintr-un roman existenţialist, numai că acum fără angoasă şi fără filosofie: doar viaţă pură şi nediluată, în toată lipsa ei de viitor care-o făcea, paradoxal, să pară eternă”.

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist