E ușor să dărâmi, este greu să construiești, este dificil să legi verigi de mărimi diferite și să dai la iveală un lanț puternic, stabil și frumos. Oare acest gând îi unește pe miniștrii și pe secretarii de stat de astăzi cu predecesorii lor Titu Maiorescu și Nicolae Iorga?! Punând această întrebare retorică, primii mă pot socoti obsoletă, idealistă, neracordată la tehnologii avansate și IT. Le spun că sunt pe cale a mai comite o greșeală.

Am citit argumentele doamnei ministru Ligia Deca referitoare la desființarea „pe jumătateˮ a liceului pedagogic în documentul de răspuns la interpelarea din luna noiembrie, 2022, a deputatului de Iași, Alexandru Kocsis, care solicita motivele care stăteau la baza intenției, pe atunci, de desființare a specializării învățătoare/ învățător și transferarea ei în învățământul universitar. ‑ope doamna ministru dacă a organizat un dialog cu liceele pedagogice, dacă ministerul are o bază de date privind inserția în sistem a absolvenților și a performațelor lor, dacă ia în seamă rolul vocației pedagogice cultivate la vârsta adolescenței în școlile normale, școli de mare tradiție și succes neîntrerupt, temelie a formării inițiale a învățătorilor și educatoarelor, formare continuată prin studii universitare.

Răspunsul doamnei ministru, venit la 3 ianuarie 2023, conține următoarele date:

*încă din anul 2000, directivele europene propun creșterea calității cadrelor didactice, inclusiv a învățătorilor (care devin profesori pentru ciclul primar), prin studii universitare;

*formarea inițială trebuie să înceapă în facultate, să se desfășoare pe ani mai mulți, să se finalizaze cu licență și masterat;

*curriculum.‑ul să fie upgradat (incluziune, utilizarea tehnologiilor etc.). Apoi, ca fundamentare pedagogico-filosofică, doamna ministru Ligia Deca citează studiile elaborate în 2015 și 2018 de Comisia europeană EACEA/Euridyce, care conțin pașii pentru acces, progres și sprijin, transpuse pe două modele, unul concomitent și altul consecutiv. După aceste fraze în noul minunat limbaj pseudo‑pedagogic birocratic, doamna ministru enumeră câteva acronime (OECD, TALIS) care fac referire la analizele evaluative, din anul 2019,ale programelor numite mai sus și care și‑au arătat roadele, certificând creșterea calității învățământului la nivel general, în spațiul occidental. După două paragrafe însumând 12 rânduri, urmează o concluzie: „Toate aceste date susțin necesitatea creșterii calității formării inițiale a cadrelor didactice pentru învățământul primar, prin programe incluse în învățământul superiorˮ.

Oricine poate observa aici superficialitatea răspunsurilor construite birocratic și încifrat, care, paradoxal, învăluie destinatarul mesajului în capcana unui discurs funcționăresc, mimând competență și performanță. Pe lângă aceste observații stilistice, contextul lingvistic și cadrele extralingvistice relevă, pentru orice cititor cu o viziune istorică și evaluativă reală asupra sistemului de învățământ românesc, faptul că echipa ministerială care a creat acest proiect de lege este pur și simplu aservită unui anume tip de model european, simplist, reductiv, materialist, uniformizator, suzeranist și mercantil, aplicabil în țări satelit sau marginale.

După aceste concluzii parțiale grave și dramatice, revin la problema învățământului și a educației, la problema desființării școlilor normale, prin câteva alte considerații care converg spre necesitatea stopării acestui proiect de lege.

Ideea reiterată că profesorii au nevoie de trepte suplimentare ale pregătiri științifice și metodice ar trebui să întărească statutul de necesitate și valabilitatea școlilor normale. Multe dintre acestea sunt școli centenare, fondatoare de cultură și civilizație. Modest, dar ferm și distinct, școlile normale au contribuit la procesul de modernzare în Principatelor Române, la Iași, la mijlocul secolului al XIX-lea, și mai devreme încă, în Ardeal, la Arad sau la Blaj. Un exemplu: în vatra școlilor de obște înființate de Petru Pavel Aaron urma să se formeze învățătorii.

Nu este însă cazul „specialiștilor“ în educație de astăzi, mai mult sau mai puțin anonimi, care au întocmit proiectul legii învățământului. Tradiția învățământului românesc contează pentru ei prea puțin. Și ea nu este luată în seamă pentru că nu este cunoscută. George Edward Saintsbury spunea că „tradiția fără modernitate este o fundătură, modernitatea fără tradiție este o totală și iremediabilă nebunieˮ (apud Horia-Roman Patapievici, Omul recent, ediția a VI‑a, Humanitas, București, 2020, p. 18).Acest enunț apoftegmatic îmi slujește în plus pentru a susține ideea păstrării învățământului normalist în sistemul național al educației din România anului 2023. Ministerul vrea să desființeze din pix liceele pedagogice care pregătesc învățători și decretează că, după examenul de bacalaureat, un absolvent de la oricare liceu, dacă dorește să devină profesor pentru orice treaptă de învățământ face o facultate de trei ani și apoi fel de fel de module/ masterate desfășurate nu numai în facultăți, ci și în instituții/ direcții înființate în locul ISJ-urilor, prin care ar urma să își formeze competențele didactice. Citim la art. 162, din proiectul de lege căprofesorul este un organizator, un planificator, un dezvoltator de resurse educaționale si instrumente de evaluare, un promotor al inovației, un conector între toți beneficiarii procesului de educație, direcți sau indirecți. Nu se precizează nicăieri că rolul profesorului este acela de a transmite repere fundamentale, o tradiție (literară, culturală, istorică, matematică etc.), că este un învățător sau un formator.Absolut simptomatic este faptul că în textul proiectului cuvântul tradiție apare doar de patru ori, exclusiv în sintagma „tradițiile minorităților naționale“. Cu alte cuvinte, tradițiile majorității nu mai există, s‑au dizolvat în oceanul corectitudinii politice!

Prin ce este superior și mai eficient traseul propus în noul proiect de lege decât cel care a funcționat prin ecuația:

*patru ani de liceu vocațional pedagogic (se învață didacticile disciplinelor care se predau în grădinițe și clasele primare, se face multă practică în școlile de aplicație);

*facultate de profil (cursuri, seminarii, multe lucruri de discutat...);

*module de cursuri de perfecționare (cvasi)obligatorii, finalizate prin credite, certificate etc., de regulă plătite de candidat. La Casa corpului didactic sau în săli de conferințe prin hoteluri, se desfășoară deja training‑uri și se eliberează certificate și diplome de către Academii de educație permanentă (sic!), ONG-uri, grupuri de specialiști în educație și formare personală continuă, bine remunerați.

De acord că „upgradarea“ (pe românește: actualizarea și adaptarea) traseului de formare și continuă perfecționare a personalului didactic trebuie avută în vedere permanent, mai clar și mai eficient, în mod obiectiv și măsurabil, pusă în practică prin toate nivelurile curriculum-ului școlar și universitar. Un alt palier de discuție despre modernizare se referă la profilul psiho-emoțional al copilului și tânărului născut după anii 2005/2020. Pe acesta îl instruim și îl educăm acum. Firește, viitorii aspiranți la profesia de învățător nu vor avea caracteristicile elevului normalist din Iașul anilor 1855 sau 1925! Răbdarea, concentrarea, sensibilitatea, emotivitatea sunt modificate de tehnologie, cei de azi pot fi mai creativi și mai abili, au alte jocuri și dorințe, socializarea lor este diminuată, vulnerabilitatea este mai mare, circuitele neuro‑cognitive sunt influențate și chiar modificate de mediu etc. Digitalizați și cu știința căutării informației, elevii noștri au nevoie de altceva: de discernământ, de motivare, de încredere în cultura intelectuală umanistă și de instrumentele ei dintotdeauna.

Doamna ministru spune că nu există date statistice oficiale referitoare la încadrarea în sistem, prin examen de titularizare, a absolvenților de școli normale sau facultăți de profil (IPPD), pentru a face o comparație, eventual în favoarea absolvenților normaliști. Nu ministerul organizează aceste examene și nu el ar trebui să dețină o bază de date? De ce nu o solicită ISJ-urilor? Acesta nu este un argument prin care să afirme că liceele pedagogice sunt desuete, neproductive și, deci, să li se retragă specializarea „învățător”. Școlile Normale au format învățători aproape 200 de ani, iar acum ar trebui să părăsească scena pentru că așa dorește o castă subțire de birocrați motivați probabil de interese politico-mercantile!

O informăm pe doamna ministru că nu mai există în învățământul urban actual învățător sau educatoare doar cu atestatul profesional eliberat de liceul pedagogic. Toți absolvenții de liceu pedagogic și-‑au continuat formarea profesională cu studii universitare. În învățământul rural sunt, probabil, (ministerul trebuie să aibă situația socio-profesională a angajaților) învățători și educatoare care nu și-au completat studiile (și cred că aceștia sunt în număr mic). În învățământul rural există însă mult personal necalificat care activează nu doar în ciclul primar, ci și în ciclul gimnazial. Abia aceasta este o problemă serioasă, marele număr de angajați necalificați din învățământ!

Ce mai spune doamna ministru în răspunsul la interpelarea dlui deputat Kocsis? Că proiectul de lege susținut de d-sa aduce modernitatea, upgradarea sistemului, că inovația, experiența globalizării și recomandările europene sunt axele de implementat în formarea profesorilor (incluziunea, tehnologia, diversitatea, integralitatea, creativitatea, conectivitatea). Aceste concepte sunt stipulate cu o asemenea emfază, de parcă ar constitui valorile supreme ale unei minunate lumi noi.

Liceele pedagogice (fără să neglijeze materiile tradiționale și specifice profilului, disciplinele umaniste, istoria, limbile străine, aritmetica, muzica, textele literare din tezaurul național și universal etc.) au și așa-numitul „curriculum la decizia școlii“ (CDȘ-uri sau alte discipline de profil) care țin pasul cu vremea și vizează chiar temele la care se referă doamna Ligia Deca: educația incluzivă, învățarea integrată, strategii de rezolvare a conflictelor, de prevenire a analfabetismului funcțional, antibullyng‑ul, utilizarea noilor tehnologii în învățare). Doamna ministru răspunde că tocmai aceste probleme sunt actuale și prezentul proiect de lege le propune a fi bine cercetate și asumate de învățători și profesori de acum înainte, pentru ca învățământul și educația din România de azi să fie superioare. Doamna ministru nu știe că aceste conținuturi fac parte deja din curriculum-ul specific al liceelor pedagogice. Stabilind prin acest proiect de lege că formarea inițială a învățătorului nu mai începe în liceul vocațional pedagogic, doamna ministru arată că nu cunoaște programa școlară a liceelor pedagogice. Este firesc ca aceste conținuturi de studiu să fie adâncite și ramificate în parcursul universitar. De ce autorii noii legi, auto-investiți drept specialiști în educație și psihologia învățării, nu acceptă acest parcurs juxtapus și complementar, non‑contradictoriu, între treapta inițială de liceu vocațional pedagogic și treapta universitară de maturizare profesională?

Nu există în răspunsul doamnei ministru nicio încredere în ceea ce se numește vocație, chemare a unei porniri energetice aflate în sufletul unui copil, al unui adolescent. A fi preot, sportiv sau artist înseamnă vocație și noul proiect de lege a învățământului o acceptă așa cum era și în legile anterioare. Totuși, în același nou proiect de lege, a fi învățător nu mai este o vocație. În anii inteligenței artificiale și ai profesorului „google” acest fapt nu mai este important. A fi învățător sau profesor nu mai implică talent și vocație, maieutică, transmitere, memorare, vorbire frumoasă, elegantă, calmă, pasionată, despre adevăruri științifice și întrebări fără răspuns. A fi învățător sau profesor devine doar un traseu lung și anevoios, jalonat de examene, de diplome și atestate.

Doamna ministru propune formare inițială în cariera didactică după ce ai absolvit diverse facultăți, după ce ai absolvit mastere, nu importă în ce domeniu. Vorbește de două modele: concomitent și consecutiv. Enumeră ca argumente ale autorității diferite analize și programe europene, al căror nume sau titluri este redat prin acronime (OECD, TALIS).

Doamna ministru crede (oare în sensul lui Eugen Lovinescu?) că formele noi propuse de echipa dumneaei vor stimula fondul autohton. Care forme?

Doamna ministru nu cunoaște realitățile, nici cele istorice, nici cele de azi, nu a făcut „vizite de lucru pe teren”, dar semnează în publicații din spațiul UE proiecte și programe cu titluri acronimice, bazându-se pe inteligența artificială a milioane de euro‑comunitari. Dar să se vadă un folos!

Lucia-Gabriela Munteanu este prof. gr. I la Colegiul Pedagogic „Vasile Lupu” din Iași și doctor în filologie