În exclusivitate pentru România – Cu actrițele lui Kantemir Balagov despre feminitate și război în Beanpole

Așadar, cel de-al doilea lungmetraj a lui Kantemir Balagov, care e considerat cea mai interesantă tânără voce a cinematografiei ruse, e disponibil pe Vimeo și poate fi văzut contra echivalentului a trei dolari. Merită văzut pentru forța lui evocativă și vizuală, surprinzătoare pentru un cineast care avea doar 26 de ani atunci când l-a făcut.

Kantemir Balagov s-a născut în Republica Kabardino-Balkară din Caucazul de Nord și, până să se înscrie la cursul de cinema al lui Aleksandr Sokurov de la Universitatea de Stat Kabardino-Balkară din Nalcik, era fan Pulp Fiction, Scream și Coșmar pe Elm Street. Grație lui Sokurov i-a descoperit pe Marcel Carné, Visconti și alți clasici al căror admirator a devenit. Primul său lungmetraj, Closeness/ Tesnota (2017), un film realist despre un conflict interetnic din Caucazul de Nord, a luat Premiul FIPRESCI în secțiu­nea Un Certain Regard la Festivalul de la Cannes.

Inspirat de romanul non-fic­țional al Svetlanei Aleksievici, Războiul nu are chip de femeie, Beanpole (Dîlda, în original, însemnând „Lunganca”), urmărește do­uă femei din 1945, într-un Leningrad distrus, care încearcă și ele să-și reia viețile măcelărite de război. Una dintre ele, Iia (Viktoria Miroșnicenko), a avut grijă de copilul Mașei (Vasilisa Perelghi­na) cât aceasta a fost pe front, dar când Mașa se întoarce, oamenii continuă să trăiască cu războiul în ei. Trauma Iiei, pe lângă faptul că o face să se simtă înstrăinată de ceilalți (mai puțin de Mașa), se ma­nifestă printr-o stare de paralizie care apare pe neașteptate, în vreme ce Mașa luptă pentru viață, străduindu-se să rămână din nou însărcinată.

Chestionat în interviuri despre interesul pentru un asemenea subiect, în ciuda vârstei sale fragede, Balagov vorbește despre faptul că a fost crescut de mamă după ce părinții lui au divorțat, dar și despre traumele pe care le-a suferit după atacurile teroriste de la Beslan și Nalcik, precum și du­pă războiul din Cecenia.

Presa internațională a scris foarte de bine despre film, deși unele voci corecte politic au încercat să-l înghesuie în nișa LGBT. Relația dintre Iia și Mașa e mult mai complexă de-atât. Nu e vorba despre faptul că, într-o lume din care bărbații au dispărut sau au fost schilodiți, femeile ajung să-și construiască o lume a lor, ci de­s­pre o luptă disperată pentru su­praviețuire chiar și între ele și ca­re scoate la iveală propria lor mutilare. Toată lumea iese praf dintr-un război. (Svetlana Aleksievici scrie că războiul afectează „și pământul, păsările și copacii“.)

Nici Balagov nu vede filmul ca pe o poveste gay. „Pentru mine e vorba despre relațiile dintre oameni. Iubirea nu ar trebui să aibă gen.

Iia și Mașa sunt ca o singură persoană – au nevoie una de alta și se hrănesc reciproc“, a spus în­tr-un interviu. El le-a ales pe cele două puternice interprete – debutante în cinema – căutând nu doar asemănările fizice (interpre­ta Iiei trebuia să fie foarte înaltă), ci și o anume fragilitate interioară care să le ajute să înțeleagă personajele.

Fragile sau nu, Viktoria Mi­roșnicenko și Vasilisa Perelghina au turuit ca două vrăbiuțe în interviul de mai jos, realizat anul trecut la Cannes. Din păcate, au vorbit de multe ori în același timp, iar translatoarea a avut mari dificultăți. Dacă Balagov a extras din Războiul nu are chip de femeie și ceea ce a descoperit printre rânduri, vă reco­mand să căutați și printre cuvintele celor două ac­trițe completarea răspunsurilor lor – și doar după ce veți vedea filmul (inten­ționat nu am explicat ultima întrebare).

Cum v-ați pregătit personajele? Trebuie că munca de documentare a fost consistentă.

Vasilisa Perelghina: Am citit mult, mai ales Svetlana Aleksievici și Andrei Platonov, și am văzut multe filme. Ne-au interesat mai cu seamă memoriile celor care au trecut prin experiența războiului și care au povestit ulterior despre cum s-au confruntat cu situații dintre cele mai dificile, cum ar fi foametea.

Viktoria Miroșnicenko: Am cunoscut chiar o femeie care a supraviețuit asediului Leningradului și care ne-a povestit foarte multe despre cum a fost. Pentru mine a fost important să știu că, indiferent ce se întâmpla în exterior, războiul a continuat să se desfă­șoare în interiorul personajelor chiar și după terminarea lui. Când ai suferit foarte mult, tinzi să simți același lucru iar și iar. Aceste puternice conflicte interioare au fost ceea ce m-a interesat ca să-mi în­țeleg personajul cât mai bine.

V-a fost greu să vă imaginați o lume fără bărbați?

Vasilisa Perelghina: Bărbații care mai rămăseseră după război deveniseră foarte slabi. De imaginat, ne-am imaginat-o, dar azi ne-ar fi greu să locuim într-o astfel de lume unde rolurile au fost inversate, alterate, iar femeile sunt nevoie să facă lucruri dificile, care până atun­ci cădeau în sarcina bărbaților.

E greu de privit acest film. A fost și pentru voi greu de făcut?

Vasilisa Perelghina: Da, a fost greu, pentru că a trebuit să identificăm și să scoatem din noi ceea ce era traumatic. Înainte și după scenele filmate mă simțeam nu neapărat distrusă, cât foarte afectată. Îmi dădeam seama că filmul schimbă ceva în mine.

Viktoria Miroșnicenko: E ca și cum ar trebui să faci 120 de flotări, dar nu ai mușchii necesari – cam asta era senzația. E adevărat că efortul și experiența m-au dus într-acolo, dar era nevoie în primul rând să îți formezi niște mușchi emoționali, ca să zic așa. Pot spune acum că această expe­riență m-a făcut mai puternică.

Cum e Kantemir Balagov pe platou? Se lucrează ușor cu el?

Vasilisa Perelghina: Kantemir știe întotdeauna ce vrea și e întotdeauna foarte direct. Dacă nu înțelegi ceva, îți explică folosind multe detalii. E foarte greu de păcălit; dacă emoția nu e autentică, se prinde imediat. Dar faptul că am făcut cu toții un fel de înțelegere să nu ne fie frică să greșim a făcut ca lucrurile să curgă mai ușor.

Ați simțit cumva și responsabilitatea de a spune o poveste pentru bunicile voastre? V-a dat acest lucru mai multă putere?

Viktoria Miroșnicenko: Da, am simțit această responsabilitate și, dacă pomeneam de mușchii emoționali, o să adaug că am trecut pe urmă printr-o perioadă de reabilitare în care ne-am văzut pe ecran, perioadă care ne-a făcut să simțim că experiența ne-a și adus foarte mult ca putere personală și încredere.

V-a făcut acest film milităria mai simpatică?

Viktoria Miroșnicenko: Pentru mi­ne rolurile sunt mai tradiționale. Eu prefer ca bărbații să fie masculini, iar femeile feminine. Mie îmi place să gătesc și să aranjez casa, să o fac pașnică și calmă.

Vasilisa Perelghina: Nu aș ale­ge să iau arma în mână în con­diții de pace, dar, dacă ar fi război și ar fi nevoie, evident că m-aș înrola.

Scena cu copilul e foarte dificilă. Cum i-ai câștigat încrederea?

Viktoria Miroșnicenko: Băiatul a fost la început foarte timid, dar pe parcurs și-a dat drumul. M-am dus la el acasă, i-am cunoscut frații, mi-a arătat jucăriile, am inventat împreună niște jocuri și chiar niște secrete numai ale noastre. I-a fost teamă când am filmat scena respectivă pentru că ne jucam și deodată se întâmpla ceva foarte rău. Și eu am avut sentimentul că îl trădez pentru că ne jucam și ne simțeam bine și deodată trebuia să îl sperii. Avea doar trei ani.

Publicitate și alte recomandări video