In jurul unui raport

„Magistrul Cajvanean" Luca Pitu – care ne-a daruit in 2010 Documentele antume ale Grupului de la Iasi, comentate de noi la momentul oportun – continua a scoate, din obscuritatea CNSAS-ului, teze si antiteze mult lamuritoare despre recentul nostru trecut, de care unii se despart rizind minzeste, altii scrisnind din dinti (pe linga boi). Ba, un fost prim-ministru (cu multe case) ne  indemna, paternal, in urma cu vreo zece ani, sa-l lasam naibii, trecutul, intrucit e neproductiv. Devoalarea si dezprafuirea unor „cronice batrine", par a fi deranjante nu doar pentru persoane implicate activ in aceste scrieri de sertar, ci si pentru diversi „oameni de bine", cum marturisea, deprima(n)t, intr-o recenta carte (Psihologia servitutii voluntare) un alt scormonitor iesean de arhive ceneseastice, profesorul Adrian Neculau: „Unii lideri politici, analisti sociali sau persoane publice (…) invita societatea si pe toti actorii sociali sa uite trecutul, sa-l ingroape definitiv si sa se orienteze spre rezolvarea problemelor acute din prezent (…)". Dar cum sa ignori sau sa uiti, cind – aflam de la aceeasi „sursa", Adrian Neculau – „la CNSAS exista 20 de mii de metri lineari de arhiva si peste un milion de dosare de urmarire."? Si nu doar cei urmariti, „ci si familiile lor, cei apropiati au fost si ei afectati; daca multiplicam milionul de urmariti numai de trei ori, ajungem la cifra halucinanta de trei milioane de oameni afectati de aceasta obsesie a controlului si a supravegherii."

Un raport dat de sefii Securitatii Judetene Iasi (colonel Ciurlau Constantin si colonel Andronache Ovidiu), pe 12 septembrie 1986 (iata ca se implinesc 25 de ani; o punem si de-o aniversare!), etalat de Luca Pitu in revista „Arges" (august a.c.), ne dovedeste ca fenomenul controlului si supravegherii era, intr-adevar, halucinant. Raportul raspunde unui ordin al Departamentului Securitatii Statului privind – ce credeti? – „eficienta activitatii de cunoastere si prevenire desfasurate in edituri".  Cum la Iasi nu era decit o editura, Junimea, „tunurile" sint puse pe ea. De altfel, intregul raport pare a da sama de o cumplita confruntare cu un inamic disipat in teritoriu si pe care trebuia sa-l „lucreze" atit strategic, prin invaluire, diversiune si persuasiune, cit si frontal. Aflam (cu emotie!) ca desantul editorial junimist  era format din 16 persoane, dintre care doua erau „surse de informatie: un informator cu studii superioare, corector, recrutat in 1983; o sursa, redactor, rezervist MAI I, cu studii superioare." Doar doi informatori la 16 persoane, raportorilor li se pare prea putin (sau vor sa-si impresioneze organul tutelar), incit isi iau angajamentul ca „in cursul acestui trimestru va mai fi recrutat un colaborator din rindul corectorilor" si, cu ajutorul „a inca patru surse din rindul colaboratorilor externi", spera ca frontul de lucru sa fie sub control. De altfel, se raporteaza cu mindrie, „reteaua a furnizat informatii si a semnalat aspecte privind oamenii si starea de spirit in rindul personalului redactiei, continutul anumitor manuscrise predate editurii, activitatea si relatiile unor elemente aflate in preocuparile organelor noastre (preocupari inalte, desigur, n.m., N.T.), intentia de a publica lucrari cu continut interpretabil, publicarea unor carti in mod preferential." Spre bucuria (sau tristetea?) organului, in editura nu erau „elemente incluse in baza de lucru, nici in DUI, nici in evidenta dosarului de problema". Urmarite, adica. A se observa ca, in limbajul securist, cei care nu aveau „probleme" erau „oameni", ceilalti – „elemente" – ca-n tabelul lui Mendeleev?…

Multa strategie si multa energie se consuma in vederea atragerii de noi informatori. Organul a pus deja ochii (albastri!) pe „fiul administratorului editurii, ramas ilegal in strainatate in 1985" si „pe un descendent al unei persoane cu antecedente politice, care intretine relatii cu o familie din Italia (ea originara din Romania), unde a fost si in vizita de citeva ori". Luca Pitu presupune ca „descendentul" era Zaharia Sangeorzan, colegul meu de la „Cronica". Se pare ca e vorba de o alta persoana (parte femeiasca!) din interiorul editurii, asupra careia s-au facut presiuni intense de a colabora, fara succes insa. Dar „Zahei" – pe care, in naivitatea mea, nu l-as fi banuit nicicum – a muscat nada… Cum puncteaza si Luca, Z.S., in Italia fiind, le cerea sume exorbitante, lui Stefan Baciu, din Honolulu, lui Michel Steriade, de la Bruxelles, ca sa scrie despre opera lor… De altfel, dupa acest episod, compromitator pentru el si pentru „retea", nici nu i s-a mai aprobat iesirea din tara.

Unde isi mai dovedeste eficienta „reteaua informativa"? In „prevenirea publicarii unor carti cu continut necorespunzator". Tehnicile sint diverse si perverse, de la incercarea de a-l lamuri pe autor sa renunte la carte sau s-o modifice, „pe ici pe colo, prin punctele esentiale", pina la blocarea publicarii, sub diverse pretexte. In aceasta partinica si patriotica misie, uneori intimpinau, vai! nedorite obstaculari. Caci „baietii" trebuiau sa fie si discreti, si eficienti. Daca pe scriitorii (oarecum) consacrati ii aveau mai usor la mina si la vedere, mai greu era cu veleitarii, cu „anonimii". Faptul ca un oarecare Teodor Luchian – fost detinut politic – a predat editurii un roman, le provoaca o, de nestavilit, sete de lectura. Dar cum sa puna mina pe  manuscris? Simplu: „…a fost interpusa o sursa din cadrul editurii, care sa se ocupe de publicarea lucrarii, intrind astfel in posesia manuscrisului". Evident ca romanul n-a mai fost publicat (decit prin anii ’90; l-am comentat, la vremea respectiva), „intrucit facea referiri la perioada cit a fost in detentie, al caror continut avea un caracter tendentios". Mai sint si alte exemple de interventie – uneori pina-n pinzele albe: la alte edituri, unde „migra" manuscrisul, la cenzori si persoane de sprijin – toate conlucrind intru blocarea editarii.

Luca Pitu, in savuroasele lui note de demisol, reitereaza doua dintre  „experientele" lui cu editura. Am si eu vreo doua. Una, de prin ’83-’84: predasem un manuscris editurii si, dupa citeva luni de asteptare (decenta!), am fost chemat „la o discutie" cu directorul, nimeni altul decit Andi Andries, fost sef-adjunct la „Cronica" si, as putea spune, un om cu care m-am aflat intr-o relatie colegiala, daca nu chiar amicala. Avea mai multe „retineri" la opul meu liric, dar se opunea mai ales unui anume text.  Am negociat un timp, in termeni extrem de „oficiali", din partea lui, amical-ironici, din partea mea. Apoi, vazind ca e inflexibil, i-am adus (credeam eu) argumentul suprem: „Dar poezia asta a fost publicata in Cronica, pe vremea cind erai adjunct. Chiar mata(hari) i-ai dat drumul!". (De fapt, minteam, nu el „ii daduse drumul", dar evident ca nu-si mai amintea.) A avut o clipa de deruta, apoi a contraatacat: „Intr-o revista, da, poate sa mearga. Dar intr-o carte…" Chestia-i ca, la revista, autorilor li se spunea taman invers: „Poate sa mearga intr-o carte, dar intr-o revista…"

Amu’, nu ca sa ma dau rotund, ci ca sa vedeti cam ce texte se cenzurau in acele vremuri („ca asa erea pe-atunci", vorba lui Luca Pitu), am sa redau acel poem, sonet de felul lui, intitulat Final de secol: Locuri pe veci pierdute. Principiile sortii / actionind mecanic, pamintul excavind, / scotind la suprafata ce-a mai ramas din mortii / pe care noi, prin altii, i-am ingropat in gind. // Muzici de fond, mixtura de stranii instrumente, / piatra intrata-n piatra si os trecut prin os./ Mass-media. Reclama. Luari de mituri. Lente / intruziuni in tot ce a fost miraculos. // La mesele tacerii stau cei mai buni de gura./ Au gura aurita – miniatural tezaur. / Copilaria – pusa in ghips. O, ce fractura / demna de coronita din dafin si din laur. // Ca intr-un holocaust ne vrei pe toti gramada./ Pamintu-si liciteaza, in Cosmos, loc de veci./ Meci si inmormintare. Piine si circ. Parada. / Final maret de secol douazeci!

Textul a aparut, in carte, abia in 1996. Dincolo de orice alte conotatii, nu vi se pare ca-si mentine actualitatea?

Publicitate și alte recomandări video