În loc de o poveste de 1 Decembrie
anunturi
Eurotrip
grandchef
anunturi
Bolta rece
anunturi

sambata, 22.01.2022

În loc de o poveste de 1 Decembrie

GALERIE
radu parpauta
  • radu parpauta
- +

Când a început războiul, tata a fugit de la şcoala militară de la Făgăraş. Ca mulţi alţi colegi. Elevii-militari erau „carne de tun”, primii trimişi în linia întâia şi mureau... eins, zwei, drei. Au plecat şi au început să rămână pe la casele lor: care într-un sat, care în altul. Într-un sfârşit, a ajuns şi Tata în satul nostru.

Până în deal, acasă, mai avea de mers vreun kilometru. Tata s-a oprit pe la moşi, mătuşi, veri şi verişoare. S-au pupat, au plâns, au povestit şi iar au plâns. Pe urmă s-au apucat de cântat. Tata avea glas frumos. Ca şi mama. Eu, din păcate, nu am glas. Scriu. Că pe vremea aceea nu erau televizoare, ca să cânte alţii pentru tine. Rar câte un patefon. Tatăl şi mama lui, bunicii mei, aflaseră că Jănică a venit - îi anunţaseră copiii mai iuţi de picior. Iar când a ajuns tata acasă, mama lui, bunica mea Lisaveta, l-a privit în ochi fără să-i facă nici un reproş. Numai l-a privit, fără să scoată un cuvânt. L-a privit - l-a privit şi din ochi au început să-i curgă lacrimi:

- Ce mai faci, Jănică, cum o mai duci?

- Bine, mămăică (că aşa-i ziceau copiii, şapte de toţi)! şi a simţit ochii îngreunaţi de lacrimi.

Tatăl lui, Petru, căruia toţi îi ziceau Petrache, nu a plâns, doar buza de jos îi tremura. Pe urmă s-a dus în beci, unde dormea el în nopţile călduroase, pe primele trepte ale beciului. Acolo va fi plâns: să nu-l ştie nimeni.

Tata a venit acasă şi, în inconştienţa vârstei lui, îşi închipuia că s-a rezolvat totul. De fapt, ba îşi închipuia că totul este bine, ba îl apuca teama. Temându-se de controalele patrulelor militare, stătea ascuns mai mult prin grădină, în minunăţia aceea de livadă, de frumuseţile căreia am avut şi eu parte de mic copil.

- Nu-ţi mai stătea gura toată vara şi toată toamna mâncând din pomi, zicea mama (în primii ani de căsătorie, până a-şi construi casa în care scriu eu acuma, mama şi cu tata au locuit în casa „bătrânilor”, adică în casa părintească a tatei; era greu să construiască casa în anii aceia postbelici - bani nu erau, creşteau tăuraşi, porci, ca să dea cote la stat şi să cumpere materiale de construcţie).

Dar să mă întorc. După ce a fugit de la şcoala militară şi a venit acasă, tata stătea ascuns şi îşi închipuia că raiul acela dulce de acasă nu va mai avea sfârşit. Ghimpele grijilor trebuie să-l fi împuns totuşi: Ce va face mai departe? Nu putea sta aşa la nesfârşit.

Milioanele de români de atunci, ţăranii în primul rând, nu-şi imaginau viitorul, nu ştiau ce-i aşteaptă. Nu aveau de unde să ştie că dictaturile ce veneau una după alta vor schimba faţa lumii lor vechi, care părea veşnică. Şi că după '45 se va fabrica o altă umanitate, mai aspră, mai carnasieră. Iar lumea ţărănească şi morala ei vor primi lovituri de moarte. Însă această nouă umanitate era una docilă, tot mai docilă, pe măsură ce sistemul economic şi războiul cereau o reglementare tot mai minuţioasă. „Marele Prieten” de la Răsărit nu a făcut decât să pună capac la toate şi să dea vechii lumi lovitura de graţie. Ceea ce strămoşii intelectuali, cu studii la Paris sau la Viena, numeau libertăţi şi drepturile omului, erau acum socotite dezordini, iar „democraţia” proletară uniformizatoare a fost jugul pus peste gâtul întregului Est.

Tata însă nu bindisea de asta, nu era conştient, cum milioanele de români nu aveau habar ce-i aşteaptă. Îşi închipuiau, cum spuneam, că lumea veche va fi cât hăul şi pârăul. Stătea în livada lui, îmbărbătat de inconştienţa tinereţii, mâncând pere şi aşteptând să-i pice pară mălăiaţă în gura lui nătăfleaţă. Şi mălăiaţa a venit. Oarecum.

Fratele mai mare al tatei, Jorj, adică Gheorghe, numit acasă Jorjică, i-a fost salvarea. Nenea Jorjică era „bădia”, aşa i se zicea înainte fratelui mai mare. Bădia avea o autoritate deosebită peste ceilalţi fraţi (într-o familie pe atunci erau de obicei mulţi fraţi şi surori, nu ca acum, când sunt îndeobşte doi). Ţin minte cum la înmormântarea bunicii, la pomană, s-au pus două rânduri de mese. Primul rând pentru popă, cântăreţii bisericeşti şi gospodarii de frunte. Se aduceau mese şi bănci din vecini, se punea lăicere înflorate la primele mese, acolo unde şedea crème de la crème, cum ar veni. Al doilea rând de mese era pentru sărăcani (dar nu era obligatoriu), pentru cei înrobiţi pântecului, băuturii şi cu minte puţină. Mesele şi băncile s-au înmulţit acum. S-a întâmplat că ultimele mese au rămas şi fără ţoale. Dacă ajungeau ţoalele bine de bine, dacă nu - nu. Le-a sta curul şi pe banca goală, fără ţol - conchideau mătuşile.

Al treilea rând de mese pentru pomană a fost pentru noi, rudele. Mă enumeram şi eu printre ele, aşa copil cum eram. Necazul a fost că nu a mai ajuns mâncarea şi pentru noi.

- Vai, ce-o să zică bădia! se tânguiau şi băteau îngrijorate din palme, apoi le duceau la gură mătuşile. Până ce nenea Jorjică a strigat cu autoritate de la masă către bucătărie:

- Tincă, Aurică, Lucreţie! Lasă, nu-i nimica. Aduceţi ce a mai rămas.

Şi surorile au adus de pe fundul oalelor şi cazanelor resturile (heltiuga se zicea) şi le-au pus pe mese. I-au pus lui nenea Jorjică în faţă câteva sarmale şi nouă, celorlalţi, mai mult frunzele de viţă-de-vie de la sarmale şi zeama. Dar nenea Jorjică a mâncat puţin borş din ce mai rămăsese. Apoi s-a ridicat şi a venit la noi, copiii. Sprâncenele lui groase, posomorâte mă speriau. Dar el a pus ghilimoaţele de sarmale rămase în farfuriile noastre, ale copiilor. Nenea Jorjică nu a mâncat cine ştie ce. Mai mult stătea de vorbă cu tata, cu nenea Mihai şi cu ceilalţi fraţi şi cumnaţi. Parcă nu eram la o înmormântare, ci dimineaţa, într-o zi de muncă vara, când fraţii îşi împart sarcinile pe ziua aceea: tu la coasă la Bodron, tu la lucernă, vezi că mai este o postată la Culina, iar tu şi Valică stropiţi via, vedeţi că am cumpărat ieri piatră vânătă.

Nenea Jorjică, având studii superioare, a fost făcut ofiţer pe timp de război. El l-a salvat pe tata: l-a chemat la centrul militar, tata a fost înrolat şi a făcut tot războiul: de la Odessa şi până la Brno.

P.S. Ar fi trebuit să scriu o poveste de 1 Decembrie. Dar prea îmi par înecate toate în scrobeala sărbătorescului, aşa că îi las pe alţii mai dibaci ca mine în ale scrisului. În orice caz, la mulţi ani, dragi români de pretutindeni.

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist

© Drepturi de Autor (Copyright) - Acest articol este proprietatea Ziarul de Iasi (www.ziaruldeiasi.ro) si este protejat de Legea dreptului de autor si drepturilor conexe (8/1996). Preluarea acestui articol se poate face, potrivit reglementarilor in vigoare, doar în limita a maximum 500 de caractere, urmate obligatoriu de un link directionat catre acest articol! Orice incalcare a acestor prevederi va fi supusa procedurilor pentru intrarea in legalitate si recuperarea daunelor.

Ultima ora

editorial

Primarul Chirica şi limbajul de mahala

Toni HRIŢAC

Primarul Chirica şi limbajul de mahala

Duritatea de limbaj, libertatea indecentă în apreciere sunt arme politice, dar nu pot fi folosite împotriva unor persoane care nu fac politică. Chiar şi în retorica electorală o asemenea exprimare este de obicei apanajul unor extremişti. Faptul că primarul Iaşului le foloseşte este un derapaj care trebuie sancţionat.

Filmuletul zilei

opinii

Pericolul extremismului

Alexandru CĂLINESCU

Pericolul extremismului

Am întâlnit în ultima vreme mai multe luări de poziţie care atribuiau „intelectualilor” vina pentru ascensiunea extremei drepte. Care intelectuali?

Spaţiile pentru artă din Iaşi. O nouă galerie

George PLEȘU

Spaţiile pentru artă din Iaşi. O nouă galerie

Orice deschidere a unei noi galerii este un act de curaj care trebuie salutat şi sprijinit. O scenă cât mai efervescentă, care va căuta să scape de conservatorism şi provincialismul care au dominat mult prea multă vreme cultura ieşeană, şi care va dori să fie conectată la trendurile globale, va atrage atenţia şi asupra potenţialului creativ local şi va genera mai multe puncte de diseminare a artei contemporane şi educare a publicului.

Critica „de întâmpinare”?

Nicolae CREŢU

Critica „de întâmpinare”?

Nu se mai vorbeşte prea mult, de deja destul de multă vreme, despre o critică de întâmpinare. Ceea ce nu înseamnă, totuşi, că ea ar fi dispărut cu totul, poate, mult mai curând şi de înţeles într-o măsură, doar că a suferit, în noi „contexte”, nu puţine mutaţii, deformări, probabil şi pervertiri. Faţă de ce era ea cel mai adesea, deşi nu lipseau nici atunci simulacrele de „critică”, doar fardate cu aşa o etichetă indulgentă, sub regimul comunist şi controlul lui (nu numai cenzura) asupra activităţii editoriale.

pulspulspuls

Ce Harvard, ce Princeton, ce universităţi de top: uitaţi aicea diplomă, băbăeţ!

Ce Harvard, ce Princeton, ce universităţi de top: uitaţi aicea diplomă, băbăeţ!

Mişcare magistrală, de maestru emerit (nu spunem în ce anume) a rectorul de la „Cuza”, dom’ Tudorel, în aceste zile de plin scandal al pagiatului lucrării de doctorat a premierului Ciucă: a scos şi el la bătaie una din diplomele din sertar, şi nu una oarecare. 

Caricatura zilei

Din cauza Omicron, se lasă cu penalizări

Editia PDF

Bancul zilei

Doi tipi, amândoi casatoriti, stau de vorba: – Nu stiu ce sa ma mai fac! De câte ori vin acasa, dupa ce am ba (...)

Parteneri

Alte publicatii

    Intrebarea zilei

    Implementarea benzii unice pentru mijloacele de transport în comun pe toată lungimea șoselei Nicolina, o apreciați ca fiind benefică fluidizării traficului din zonă?

    vezi raspunsuri

    Copyright 2006-2020 © Ziaruldeiasi.ro Toate drepturile rezervate.

    X