În luptă cu IA

Pentru câteva zile, am căzut într-o adicţie ciudată. Am jucat şah, până la epuizare, cu un laptop nou-nouţ. Pentru ca lucrurile să fie clare, trebuie să las modestia la o parte şi să spun răspicat faptul că sunt un jucător foarte bun, redutabil chiar. Mi-am setat „partenerul”, de la bun început, pe nivelul de „mare maestru internaţional”. Am jucat, prin urmare, după cele mai înalte rigori ale domeniului: timp de gândire limitat (măsurat de o clepsidră ce se „scurgea” ameninţător, pe ecran, la fiecare mutare), pièce touchée, pièce jouée, linişte desăvârşită, punctată doar de păcănitul pieselor mutate pe tablă, păcănit pe care computerul îl reda extrem de convingător. Recunosc deschis, adversarul meu a fost mai tare decât mine. Din statistica pe care mi-o băga în ochi, uşor insolent, la sfârşitul fiecărei partide, rezulta o diferenţă clară de valoare între noi. În final, din treizeci şi opt de partide, câte am jucat împreună, am fost învins în treizeci şi şase. Am câştigat doar două.

Probabil ar fi trebuit să spun – am câştigat totuşi două –, pentru că respectivele victorii nu au fost floare la ureche. Am trecut prin încleştări dramatice până am reuşit să-l dobor pe acest monstru al inteligenţei artificiale, glaciale şi mute. Pentru cei care nu au jucat şah cu un calculator (setat, repet, pe nivelul maxim de performanţă), e bine să precizez că situaţia seamănă cu înfruntarea dintre David şi Goliat. Omul, eventual obosit şi apăsat de gândurile vieţii de zi cu zi, se aşază, de regulă distras, în faţa maşinăriei, a cărei singură preocupare rămâne aceea de a face combinaţiile cele mai eficace, necesare zdrobirii necondiţionate a adversarului. Computerul nu are emoţii şi nici devieri ale atenţiei. „Se concentrează” maximal pe un singur lucru o dată (oh, visul atâtor generaţii de intelectuali), activându-şi, fără ezitări, toate resursele pentru ducerea lui la bun sfârşit. În plus, se înţelege, „mintea” sa electronică deţine capacitatea de a prefigura, în puţine secunde, zeci de combinaţii virtuale şi abia apoi de a decide următoarea mutare. Totul devine astfel matematică pură. De aceea, a triumfa, fie și numai de două ori, în fața acestui malaxor amintește de lovitura praștiei davidiene în giganticul Goliat.

Bietul individ stă năucit în faţa tablei şi urmăreşte cum infatigabilul său inamic îşi construieşte o apărare de nebiruit, pregătind, totodată, meticulos, lovitura de graţie. Victoria, în asemenea condiţii, pentru cineva care nu este „mare maestru internaţional” la şah, pare, din start, un fapt neverosimil. Cum am reuşit deci să-i iau inexpugnabilului laptop două partide din treizeci şi opt? O analiză atentă a situaţiei îmi confirmă vechea ipoteză că, în interacţiunea cu „cyborg-ul”, umanoidul se arată inferior pe aproape toate planurile, cu excepţia unuia: imaginaţia. Să admitem, nimeni şi nimic din ce e prevăzut cu o formă oarecare de activitate cerebrală nu este mai lipsit de fantezie ca un calculator. Pe cât se dovedeşte de inteligent în sofisticatele sale execuţii informatice, pe atât de neimaginativ apare un computer scos din rutina lui matematică. Nu pot să-mi uit bătrânul desktop, din anii nouăzeci, care, atunci când editam numele teoreticianului Stephen Mailloux, se oprea din redactare, întrebându-mă inocent: „Aţi vrut să ziceţi cumva mailbox?”

Ceva mai odihnit fiind în două împrejurări, mi-am lăsat fantezia să zburde liber (şi azi îmi răsună în urechi îndemnul pe care mi-l făcea simpaticul profesor Colin Nicholson din Edinburgh: „Codrin, unzip your imagination and thou shalt be great!”), reuşind să mă ridic deasupra calculelor precise, milimetrice şi inexorabile făcute de domnul (doamna?) IA. Reacţia lui în noul context (de jucător învins) a fost de-a dreptul inubliabilă, în ambele cazuri. Observând că lucrurile se îndreaptă spre dezastru, în ciuda combinaţiilor lui fără eroare, laptop-ul a intrat în degringoladă. Brusc, a început să mute piesele cu greutate, „târându-le”, pur şi simplu, de-a lungul tablei timp de mai multe secunde. Îmi îngreuna şi mie mutările, nereacţionând la primul click şi forţându-mă să-mi disipez atenţia (treceam ca atare, volens-nolens, de la tensiunea jocului, la enervarea tehnică). Scotea sunete stranii (insesizabile anterior, în momentele când câştiga el), clipea din diverse led–uri şi bizâia graţios. În final, îmi scria un congratulations mic pe ecran, după care scotea, mare, statistica din buzunar: 36 la 2! Adică „sâc, tot eu îs ăl mai dăştept!” Cu imaginația inteligenței artificiale m-am lămurit așadar. Nu știu ce să zic însă despre… sentimente. Dacă, în ansamblu, am convingerea absolută că laptop-ul m-a disprețuit și ridiculizat, în cele două neverosimile ocazii în care l-am învins, cred cu tărie că el mai curând m-a detestat. Îngrijorător, aș zice, pentru viitorul tehnologic de aur ce ne stă în față…

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași

Publicitate și alte recomandări video