Plecarea lui a lăsat un gol care omenește, fizic nu poate fi înlocuit nicicum, ci doar poate fi păstrat în memorie și în inimă de cei care i-am fost aproape și am rămas în urma lui în lumină.

Pe Puiu l-am cunoscut în anii tineri și frumoși ai studenției. Era cu doi ani mai mare decât bobocii seriei mele care făceam primii pași pe drumul instruirii în „arta de a construi” în cadrul institutului de Arhitectură „Ion Mincu” din București. Aceleași cadre didactice, profesori erudiți cu temeinice cunoștințe profesionale ne-au format, ne-au instruit într-un climat efervescent de activitate neobosită, de familiarizare cu instrumentele acelor vremi pentru a lucra la planșetă. Era preocuparea centrală, practică a viitoarei profesii. Dar efortul tehnic susținut la orele de atelier era armonizat cu timpii de pregătire artistică, desen-modelaj, cât și cu nesecatul izvor de informații cultural-istorice, dăruite nouă la minunatele cursuri teoretice, în amfiteatrul plin de studenți de la toate grupele unui an. Această atmosferă de-a învăța să deprindem frumos latura de bază a meseriei, am trăit-o din plin acele generații.

Sunt nostalgii – bucurii de suflet pe care le păstrăm cu noi discret, toată viața, ca purtători ai minunatei activități de arhitectură. Este un dar formator la anii însetați de cunoaștere ai adolescenței, venit de la mentori spre ucenici, finalizat prin rotunjirea cunoștințelor necesare profesiei de arhitect, cât și a unui spirit de camaraderie, umanitate și respect reciproc, toate îndeplinite într-o frumoasă familie, sub deviza de-a împlini un dat în societate, pentru oameni.

După ce am terminat studenția, viața ne-a risipit în lume, la diferite Instituții de Proiectare. Și eu și Puiu am ajuns la Iași; fiind în același oraș, ne-am întâlnit în diferite conjuncturi, avizări, ședințe colegiale. Am colaborat amândoi la ani târzii, dar despre acest lucru voi vorbi spre sfârșit.

Arhitectul Ovidiu Alexievici s-a născut la 4 iulie  1932 la Bucecea, județul Botoșani, într-o familie cu ambii părinți învățători. Copilăria și-a petrecut-o în Bucovina, mai mult timp la Câmpulung Moldovenesc. După absolvirea Liceului „Dragoș Vodă”, a urmat studiile superioare, după cum am spus, la  Institutul de Arhitectură „Ion Mincu” din București, pe care le-a terminat în anul 1957.

Cu repartiția ministerială în buzunar – așa era atunci – tânărul arhitect a venit la Iași, angajat la Institutul Județean de Proiectare în construcții (I.J.P.). Același drum l-am urmat și eu peste 2 ani. N-am avut proiecte comune, dar faptul că ne cunoșteam din facultate, a contat în relațiile de prietenie pe traseul vieții. Întâlnirile noastre erau dominate de un dialog firesc, cald, pe teme diverse, ca între oameni care se respectă și prețuiesc reciproc. Schimbam gânduri, trăiri devenite amintiri, cum sunt bunăoară și rândurile de la început, asupra cărora am zăbovit puțin, cu iz nostalgic.

La I.P.J., arhitectul Alexievici s-a dăruit activității cotidiene la început ca proiectant simplu, apoi ca șef de proiect, șef de atelier și consilier pe probleme specifice. A evoluat pe scara ierarhică prin trăsăturile pozitive care l-au caracterizat, ca om energic, talentat, expeditiv, având relații interumane de bună colaborare cu colegii, pline de demnitatea comportării în atitudine. În Institut și-a adus cu prisosință contribuția într-o bogată și diversă tematică de proiectare arhitecturală din care rețin fugar: ansambluri urbane, locuințe unifamiliale, dotări social-culturale, planuri de urbanism, studii de fundamentare, construcții agricole și industriale, îndrumare proiecte de export (pentru Chișinău și Ungheni) și altele.

În paralel cu proiectarea la I.P.J.,  a susținut și o activitate didactică, în calitate de profesor asociat. Timp de cincisprezece ani a lucrat cu entuziasm cu tinerii în Institutul Superior de Arhitectură.

Peste vreme, puterea sa de muncă, parcă inepuizabilă dar și pasiunea pentru meseria pe care cu devoțiune o practica, l-au făcut să-și lărgească preocuparea profesională și în domeniul privat. Astfel din anul 1990, în cadrul biroului propriu de proiectare a întocmit lucrări complexe de arhitectură, de urbanism, studii de consolidări și conservări.

Fiind atestat de Ministerul Culturii ca specialist în restaurări de  monumente, investigații în arhitectură și verificator de proiecte, zeci de documentații pentru biserici și mănăstiri din zona Moldovei, i-au poposit pe planșetă. Citez doar câteva de importanță primordială: ”Trei Ierarhi”, ”Ansamblul Mitropolitan” și ”Mitropolia veche Sf. Gheorghe”, toate din Iași. A lucrat şi la Palatul Episcopal din Roman, şi pentru Mănăstirile Dragomirna, Văratec, Secu, şi la Primăria Veche din Câmpulung Moldovenesc. Pentru unele lucrări în curs de execuţie, a trimis din spital dispoziţii de şantier si indicaţii colaboratorilor, chiar în dimineaţa zilei de 13.11.2018, înaintea clipei pentru „Marea Trecere”.

De la absolvire – 1957 – a fost membru în „Uniunea Arhitecților”, apoi  în „Asociația Arhitecților” din 1990 și membru O.A.R. În perioada anilor 1960-1986, a fost secretar al Filialei Iași a „Uniunii Arhitecților”, cât și membru în conducerea ei între anii 1980-1990.

A participat la concursuri: Tête-Défense – Franța, La Préfecture de Haute-Garonne – Franța.

Pentru informare în diferite probleme de arhitectură, a fost în documentare de studii în Polonia, Bulgaria, Danemarca, Ungaria, Austria, Principatul Liechtenstein, Italia, Elveția, Franța (pentru Monumente de arhitectură, așezări urbane și rurale), în Belgia (pentru Monumente) și în Republica Moldova (pentru locuințe și instalații sanitare).

În mediul local, era deseori prezent în mass-media cu interviuri la posturile de radio și TV, îndeosebi cu subiecte referitoare la monumentele istorice și de arhitectură ieșene. Pentru activitatea sa profesională, a fost premiat de Uniunea Arhitecților în două rânduri.

Am colaborat amândoi în 2016-2017, pentru unele remedieri la lucrările de execuție de la biserica „Sf. Nicolae” din Istria, comuna mea. Lăcașul datează din anul 1860 și este unic în țară, prin particularitățile impuse de autoritatea turcă din Babadag. Comunitatea locală, formată atunci din bulgari, ceruse aprobarea stăpânilor vremelnici pentru zidirea unei biserici de rit ortodox în comuna Caranasuf, azi Istria; a fost dată, cu unele condiții de realizare, care au fost respectate. Ca vechi monument istoric și de arhitectură, în anul 2008, biserica a fost încadrată la grupa valorică „A”. Prin discuțiile repetate purtate cu Puiu și prin intervențiile lui benefice la șeful de proiect, s-au făcut modificările necesare pentru păstrarea aspectului inițial al fațadelor (ferestre, arcade), a modului de rezemare a stâlpilor centrali interiori la nivelul pardoselii, cât și alte detalii de finisaj.

Cu puține zile înaintea plecării, am vorbit cu el la telefon. La 86 de ani, era tenace, lucid, cu același timbru vocal, aparent sănătos. Era internat în spital, se simțea bine și era nerăbdător să meargă acasă unde îl așteptau mai multe lucrări în desfășurare. Dar n-a fost să fie așa pentru că a plecat în călătoria cea mai lungă a unui muritor, fără drum de întoarcere.

Am notat succint câte ceva din activitatea fructuoasă a unui deosebit OM printre oameni, ca arhitect, soț, tată și bunic pentru copiii săi și nepoată.
Prin forța gândirii și amploarea acțiunilor practice, profesionale, de arhitectură, a fost o PERSONALITATE în rândul colegilor săi. Memoria afectivă îl va ține aproape de noi, cei care l-am cunoscut și apreciat în mod deosebit.

Arhitect

Draga Iorga