În preajma Revoluției

Cineva m-a întrebat cum m-a prins Revoluția din `89 și cum am perceput schimbarea?

Schimbarea a fost radicală. A fost ceva fabulos. Ceva care nu se poate repeta într-o viață. Poate nici în două vieți. Regimul ceaușist a fost răsturnat, ieșeam parcă dintr-o subterană, dar și în viața mea intervenise o altă schimbare, la fel de radicală. Odată cu revoluția am trăit o poveste de dragoste cum întâlnești doar în cărți. Dar despre asta voi povesti altădată. Acum aș vrea să vă relatez câte ceva despre atmosfera ce domnea în societate și despre exasperarea de care eram cuprins.

În septembrie 1989 semnasem, fără să fac mult caz, scrisoarea de protest împotriva regimului comunist, inițiată de Dan Petrescu, Mircea Dinescu, Andrei Pleșu, Liviu Antonesei, Alexandru Paleologu, Dan Deșliu și de alți disidenți aflați pe baricade. Numele meu a fost rostit la postul de Radio Europa Liberă, astfel că am început să fiu urmărit de către oamenii Securității. Lucram atunci ca muzeograf la Casa Memorială „George Topârceanu”, situată pe Rallet, vizavi de fosta vilă a lui Adrian Marino. Din două în două zile, după câteva săptămâni de la semnarea scrisorii de protest, mă vizita o patrulă militară, alcătuită dintr-un locotenent și trei soldați cu baionetă la umăr. Cică făceau asta ca să asigure securitatea stabilimentului. Tot în acea perioadă, m-am întâlnit de câteva ori cu Tereza Culianu, soția lui Dan Petrescu, care lucra undeva în apropiere, s-a purtat foarte frumos cu mine, cum nu se purtase până atunci. L-am întâlnit chiar și pe Dan Petrescu, nu părea deloc speriat, ci, dimpotrivă, era cât se poate de optimist în ce privește revolta lui. Nu știu cum de putuse părăsi casa, odată ce fusese sechestrat la domiciliu și casa lui era păzită zi și noapte de doi securiști. E posibil să fi căpătat o învoire de câteva ore pentru o ieșire în oraș; probabil că patrula se afla undeva pe urmele lui, ascunsă după vreun colț. Văzându-mă ușor derutat, mi-a zâmbit larg, apoi bătându-mă prietenește pe umăr, mi-a spus: „Nu te speria, Nichita, securiștii nu sunt chiar atât de răi pe cât par”. Îl admiram atunci enorm. Făcusem aproape un cult pentru el. Curajul lui mi s-a părut extraordinar. Doar Mircea Dinescu mai avusese curajul să critice regimul la postul de radio Europa Liberă cum făcuse el. La despărțire i-am strâns mâna cu putere și i-am spus că îl admir. Nu m-a întrebat, probabil, din prudență, dacă doresc să semnez scrisoare și să mă alătur lor. Scrisoarea aveam, totuși, s-o semnez în toamna aceluiași an.

Nu mai țin mine dacă m-a invitat să-l vizitez acasă sau nu. Nu frecventam același cerc. Acolo veneau oameni aleși pe sprânceană, care aveau ceva comun între ei. Liviu Antonesei, Al. Călinescu, Liviu Cangeopol, Emil Brumaru, Mihai Ursachi și alți mușterii. Acum Ursachi era în America, dar umbra lui se făcea încă simțită prin oraș. El fusese un fel de guru în jurul căruia se adunase aproape toată disidența ieșeană. Chiar și după plecare, numele său era respectat și adulat.

Tot în acea vară fatidică a lui 1989 l-am vizitat de câteva ori pe Liviu Antonesei, care fusese, între timp, sechestrat la domiciliu. Antonesei era supravegheat îndeaproape. Eram supravegheat și eu, dar nu chiar pe față, ci așa, mai din umbră. De pildă, mă vizita atunci zilnic un moșneguț de 92 de ani care, deși vorbea tremurat, era foarte agil pentru vârsta lui. Venea, pur și simplu, la Casa Topârceanu ca să-mi dea binețe și să simtă, zicea el, mirosul hrisoavelor vechi. Într-o zi, am ieșit din muzeu și, vreme, de 30 de minute, am făcut o plimbare prin cartier. A doua zi sosind la „datorie” bătrânelul mi-a spus: „Dar ieri, pe la ora asta nu ați fost aici”. „De unde știți că n-am fost, poate că am fost, dar am stat cu ușa închisă și n-am auzit când ați venit!” „M-ați fi auzit și din mormânt, spuse el. Am bătut întâi cu cheile, apoi am folosit și bastonul, și bocancii. Nimic, nici un foșnet, nici o mișcare…” „Dar poate că am fost la baie…” „Nu ați fost nici la baie, am stat mult timp și aș fi auzit când trageți apa. Dar nu am auzit nimic. M-am aplecat și m-am uitat pe gaura cheii. Fotoliul pe care obișnuiți să stați era gol…” Deci, cam aceștia erau urmăritorii mei. Iscoadele. Cine ar fi bănuit că un bătrânel de 92 de ani lucra mână-n mână cu organele? Oare ce recompensă primea?

Dar pe lângă bătrânel, venea și un grup de liceene de la actualul Colegiu „Eminescu”, aflat în vecinătate, unde predasem pe vremea când lucram cu jumătate de normă la Convorbiri literare, un obiect greu de definit precum secretariatul. De atunci, elevii se atașaseră de mine și veneau să mă viziteze la locul meu de muncă. Poate că elevele erau interesate de poezia mea, sau poate, cine știe, vreuna dintre ele, nu prea îmi vine să cred asta, avea și alte misiuni. În fine, prezența lor mai înviora cât de cât trista Casă Topârceanu, căzută pradă igrasiei și a mucegaiului.

La un moment dat însă am fost vizitat și de un grup de nevăzători, care, după ce au coborât din autocar, s-au împrăștiat printre exponate, studiind cu atenție vitrinele. Inițial nu mi-am dat seama că sunt orbi și le-am vorbit despre Topârceanu, prezentându-l ca pe un mare singuratic și un poet ce cultiva multe bizarerii și paradoxuri. Trăgea, de pildă, când se plictisea, cu pistolul în muște sau lua la țintă câte un graur așezat pe geam. Era un țintaș atât de bun, încât nu dădea rateu niciodată. Putea să împuște, de asemenea, o carte joc, lipind-o pe perete. Străpungea cu glontele inima damei de pică sau nimerea Asul de pică, împușcându-l drept în ochi. Abia la ieșire, mulțumindu-mi pentru prezentare, vizitatorii mi-au spus că sunt orbi și că au venit la casa lui Topârceanu pentru a-i simți damful și vibrațiile. Și fiindcă le-a plăcut prezentarea mea, au cumpărat fotografia casei și a lui Topârceanu. A fost o vizită care m-a tulburat profund. Oare ce simboliza? Ce semn îmi trimitea prin ei destinul? Și oare cum de nu-mi dădusem de la început seamă că sunt orbi? I-aș fi tratat altfel, vorbindu-le despre Borges și Homer, trimițându-i să viziteze și Vila Sonet a lui Mihai Codreanu. Sau poate că orbii o vizitaseră deja…

În sfârșit, dincolo de întâmplările acestea amuzante, eram cuprins de o stare de exasperare vecină cu nebunia. Nu mai suportam regimul comunist. Eram revoltat de tot ce se întâmplă. Norocul meu a fost că părăsisem redacția revistei Convorbiri literare, unde domnea o atmosferă sumbră și mă refugiasem la Casa Topârceanu. Altfel aș fi luat-o razna. Aici aveam timp de scris și de citit. Acasă ascultam seara Radio Europa Liberă și mă uitam la postul de televiziune de la Chișinău. Mi se păreau fantastice emisiunile de acolo. Tot felul de dezbateri și de dezvăluiri senzaționale. Acolo venise dezghețul. Se vorbea liber despre dictatură, despre ororile comunismului. Sau cel puțin aceasta era impresia pe care o aveam noi, cei de aici, din România ceaușistă.

Tânjeam după libertate. Uram regimul și aș fi fost în stare să-mi dau foc numai ca să scap de ceaușism. Într-o astfel de seară, a venit pe la mine Liviu Antonesei. Ne cunoșteam destul de bine. Prima mea soție, Violeta, era verișoara lui. Eram atât de cuprinși de ură încât ne-am luat avânt, și, plecând de la scena din romanul Război și Pace, unde, parcă, Piotr Bezuhov, sper să nu mă înșel, și alți petrecăreți, se agață de bara balconului și stau atârnați ținând câte o sticlă de șampanie în gol, la fel am făcut și noi. Am încălecat balustrada micuțului meu balconaș făcut din fier forjat și preț de un minut am sfidat vidul de sub noi, strigând din toți rărunchi: „Jos Ceaușescu! Jos dictatura!”. Stăteam la etajul 10, într-un bloc turn în Copou, situat în apropierea parcului. Țin minte că am văzut rotindu-se copacii de pe alei odată cu stolurile de ciori ce seara invadau orașul; am crezut că m-am aruncat în gol și mă apucase o frică de moarte, dar nu mă aruncasem, țineam strâns balustrada în mână, apoi făcând un efort urieșesc și oftând din greu, ne-am ridicat în mâini și ne-am prăbușit nădușiți de transpirație în cameră. Câțiva vecini își scoseseră capetele pe geam, fiind curioși ce se întâmplă și faptul asta ne-a enervat și am strigat din nou, din răsputeri, de câteva ori: „Jos Ceaușescu, jos Ceaușescu!” Mă și mir că nu a venit securitatea peste noi.

Faptul că vecinii ne urmăreau ne-a enervat și atunci am ieșit și am strigat la ei: „Lașilor! Sunteți niște lași!” Și nu ne-am mărginit doar la strigăte, ci am aruncat pe geam și sticlele de bere pe care el golisem între timp.

Asta s-a întâmplat cu puțin înainte de disidența lui Liviu. Când am aflat că a semnat scrisoarea, nu m-am mirat. După câteva luni, am semnat și eu.

Aceasta era atmosfera ce domnea în societate.

Casa mea era bântuită și ea de aceeași stare de exasperare. Atârnam în gol în viața mea sentimentală, cum atârnasem de balustrada balconașului, strigând, în sinea mea: „Gata! Gata, ajunge, mă sufoc!”

Totul era tern, prăfuit, lipsit de vitalitate și de orice perspectivă de viitor. Cam așa a fost în anii aceia.

Trăiam într-un apartament luminos, cu geamuri mari ce dădeau în parcul Copou, dar, din pricina depresiei de care eram cuprins și a prafului din jur, aveam impresia că locuiesc într-un subsol. Doar râul apocaliptic de corbi care cobora seara croncănind funebru peste parc, în loc să-m accentueze starea de depresie, mă înviora. Contemplându-l, aveam impresia că în curând regimul va cădea. Unicul meu refugiu atunci era scrisul. Publicam, totuși, din când în când, câte o poezie sau un articol în Convorbiri sau în alte reviste și acestea erau cam singurele mele bucurii în acei ani.

Însă universul lucrează simetric, și dacă pierzi într-o parte, câștigi în altă parte. Uneori chiar înzecit. Când nu întrevedeam nici o ieșire, a venit revoluția. Și odată cu ea, în viața mea a venit schimbarea pe care o așteptam.

Nichita Danilov este scriitor și publicist

Publicitate și alte recomandări video