Inadecvări

Încă un cuvânt cu aparenţe savante, dar care în fapt nu spune nimic este pe cale să se impună (scuzaţi: să se implementeze) în limba română: flexibilizare. Meritul le revine liberalilor şi îndeosebi liderului lor, Florin Cîţu. Cuvântul flexibilizare trebuie musai să se găsească lângă cuvântul mandat. În termeni mai prozaici, flexibilizarea mandatului înseamnă să te faci că uiţi ce-ai declarat, de nenumărate ori, în ultimii doi ani şi să încerci să te aliezi cu cei care, până mai ieri, erau toxici, corupţi, incompetenţi, voiau răul românilor etc., etc. Politica obligă uneori la compromisuri, se spune, dar când te suceşti cu 180 de grade şi ce era înainte negru devine alb înseamnă că abandonezi orice criteriu de consecvenţă şi de moralitate.

Da, doi ani au trecut de când guvernul Dăncilă a fost demis şi înlocuit cu primul guvern Orban. Noul prim-ministru avusese un rol decisiv în reunirea voturilor necesare aprobării moţiunii de cenzură. Chiar dacă preşedintele Iohannis a ieşit într-o declaraţie de presă şi a rostit, teatral: „Rezolvat!”, de parcă el ar fi fost autorul acelei isprăvi. Am sperat, evident, că se vor putea pune în sfârşit în aplicare proiectele şi reformele atât de necesare României. Nu ne-a spus preşedintele, ani de zile, că ţara nu poate progresa din cauza guvernului pesedist? A venit însă pandemia şi guvernul Orban s-a confruntat cu alte urgenţe. La începutul acestui an lucrurile se mai liniştiseră, dar preşedintele l-a luat în braţe pe Florin Cîţu: o pasiune subită, un coup de foudre, situaţie în care intră (aşa cum arată nenumărate alte poveşti de amor) o doză masivă de iraţional. Cu ce l-a sedus Cîţu pe preşedinte – mi-e foarte greu să înţeleg. Să fie oare flexibilizarea, adică aplecarea în faţă şi încovoierea spatelui în semn de supunere totală? Fapt este că, la fel ca într-un banc celebru pe vremuri, cei doi au mers „din greşeală în greşeală/ până la victoria finală”, adică la alegerea lui Cîţu ca preşedinte al liberalilor: exact omul potrivit ca să îngroape partidul.

Ca şi în cazul lui Iohannis, şi în cazul lui Florin Cîţu putem vorbi de o flagrantă inadecvare. Vorbitor execrabil, dând mai tot timpul impresia că se agită fără rost, Cîţu ne-a servit în ultimele săptămâni doar clişee şi minciuni. A dat mai întâi vina pe USR, uitând că tensiunile din coaliţie i se datorează în primul rând lui. A susţinut, contrar oricărei logici de bun simţ, ideea unui guvern minoritar. În mod evident, doreşte să fie nominalizat ca prim-ministru, deşi cota sa de încredere a coborât până la un nivel catastrofal. Pune aceeaşi placă: „trebuie să discutăm cu toate partidele parlamentare”, „România trebuie să aibă un guvern stabil”, „nu excludem nicio variantă” ş.a.m.d. – în traducere liberă: ne aliem, de ce nu, şi cu PSD. Asta, fireşte, în interesul românilor, pentru prosperitatea ţărişoarei. Placa e reluată, cu mai mult sau mai puţin aplomb, şi de clovnii din jurul lui, în frunte cu Rareş Bogdan.

Responsabilitatea preşedintelui Iohannis în declanşarea acestei crize este foarte mare, de n-ar fi faptul că l-a încurajat pe Cîţu în acţiunile lui nesăbuite. Sigur, liberalii riscă să se prăbuşească la viitoarele alegeri pe când Iohannis e liniştit din acest punct de vedere, singura lui grijă fiind, eventual, să nu-şi termine mandatul în mod lamentabil, ceea ce i-ar periclita şansele la obţinerea unei poziţii importante în plan european în măsura în care zvonurile care circulă în acest sens se vor confirma. Şi la el, imaginea publică e în mare suferinţă. Aşa cum, într-un roman, anumite acţiuni ale protagonistului luminează, retrospectiv, evenimente anterioare, la fel observăm tendinţa de a reaminti gafele pe care preşedintele le-a comis în aceşti şapte ani. Nu întâmplător a fost scos din nou la iveală episodul paltonului, probabil primul gest care a ridicat mari semne de întrebare. Ulterior, dintre consilierii preşedintelui (tot mai puţini şi mai insignifianţi) o singură persoană a rămas pe poziţii, dovedindu-se indispensabilă: doamna cu protocolul. Aţi putut, cu siguranţă, observa că atunci când preşedintele merge într-o vizită, în ţară sau în străinătate, după ce coboară din maşină rămâne lângă portieră, iar doamna cu protocolul (sosită cu altă maşină) vine repede, se aşază în faţa lui Iohannis, acesta îşi potriveşte haina, doamna se uită atent după care, mulţumită, face doi paşi în lateral, semn că totul e în ordine, ceremonia poate începe. Preocuparea pentru aspectul exterior a devenit, cu timpul, obsesivă. Nu sunt dintre aceia care pretind că în 2014 ştiau deja câte parale face Iohannis şi că l-au votat doar ca să nu iasă Ponta. Nu, chiar am crezut sincer că are potenţial şi, deşi – bineînţeles – perspectiva ca plagiatorul Ponta să devină preşedinte era de neacceptat, i-am dat votul cu speranţa că va face lucruri bune. Chiar şi mai târziu, când gafele se înmulţeau, le-am mai trecut pe unele cu vederea. De la un punct încolo însă, n-a mai fost posibil: în mod clar, în ciuda costumelor impecabil croite, Iohannis era într-o haină care nu i se potrivea. O spun cu regret pentru că, astfel, noi toţi am mai ratat o şansă.

Nu este nici prima şi nici, vai, ultima.

Alexandru Călinescu este profesor emerit la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor

Publicitate și alte recomandări video