Începe școala

Când eram elev în clasele mici, data de 1 septembrie era un prag ritualic. Se sfârșea vara, adică vacanța mare și începeau pregătirile pentru școală. Ceva din severitatea perioadei care avea să urmeze se anunța deja în ordonarea rechizitelor, în curățenia din bibliotecă și în programul mai strict care modela, din ce în ce mai mult, timpul unei zile. Fără a fi duși cu zăhărelul în vreun fel, noi toți, copiii, știam că nu mai e de joacă și că, dacă vrem să avem vacanță de iarnă tihnită și cadouri rezonabile de la Moș Crăciun (care avea să vină în aproximativ în 106 zile), trebuia să mâncăm carte pe pâine și să fim cuminți în lunile care urmează.

Pragul era constitutiv vieții de elev pe care am dus-o: o viață care avea începuturi și sfârșituri, care tindea spre un infinit de îndepărtat și înfricoșător examen de admitere la facultate (viața de adult de după facultate era încă neverosimilă), care alterna neagra perioadă a tezelor cu binefăcătoarea recapitulare de după aceea. În toate ipostazele sale, pragul trebuia într-un fel sau altul să fie trecut și el ordona timpul între ceea ce a fost lăsat în urmă și ceea ce urmează a fi cucerit în continuare; de asemenea, între lucrurile care trebuiau făcute și cele care nu-și aveau încă sorocul. Nu mi-am dorit niciodată, copil fiind, să fiu adult și nici nu am căutat compania celor din clase mai mari. Vedeam „încăperile cele multe” ale vieții, dar știam că accesul în ele se face doar printr-un prag care trebuia, în mod ritualic și apoi real, să fie trecut.

Probabil că ideea de prag a dispărut din școala actuală. Am citit vara aceasta un articol din ziarul Adevărul despre ce își doresc elevii de la școală. Nevoia copiilor, am înțeles din cele spuse acolo, este să crească repede, cât mai repede, arzând etapele, sărind pragurile și pregătindu-se, întristător de devreme, pentru luptele vieții. Aș îndrăzni să le spun că nu e mare lucru dincolo de copilărie și că singura șansă a adulților este să se lase arși tocmai de nostalgia copilăriei ca să își poată duce îndeletnicirile „serioase” la bun sfârșit.

Să înveți, de exemplu, toți afluenții Prutului, să rezolvi ecuații șmechere la matematică sau să citești Vlahuță și Hogaș este, pentru un copil, poate mai important decât să capete „skill-uri” de leadership sau citizenship. Nu este, pur și simplu, timpul lor, deși sunt (o scriu din complezență, recunosc), necesare într-o oarecare măsură. Fascinația față de eroii antici, bucuria descoperirii literaturii clasice sau încâlceala pe care o produc în mințile copiilor marile idei ale filosofiei sunt lucruri care trebuie să fie cucerite în școală, pentru ca pragul către viața adultă să fie trecut. Din acest motiv, cred că școala ar trebui să le cultive pe acestea din urmă și nu „shipurile” de mai sus. Un teambuilding nu te învață despre prietenie cât te învață Epopeea lui Ghilgameș. Și dacă teambuildingul își are și el rolul său într-o firmă populată de adulți (în general plictisiți și blazați), în viața copilului își găsește mai degrabă locul lectura textului sumerian. E, la urma urmei, o chestiune de prag.

O elevă din articolul citat spunea că și-ar dori „să nu ni se mai spună că suntem doar niște simpli copii care nu pot schimba nimic, care nu au nimic de spus, care nu sunt băgați în seamă”. Cu toate că cei despre care vorbea erau, după toate definițiile, copii. Preocuparea pentru carieră, pentru societate sau pentru politica globală va veni la timpul ei, odată ce bucuria copilăriei va intra, cum e și firesc, într-o iremediabilă înserare. Dar a pune problema carierei încă de pe băncile școlii, a trece peste momentele importante ale vieții timpurii doar cu gândul la banii ce urmează a fi câștigați ulterior este, simplu spus, foarte trist.

Mai spunea eleva din articol (mă iau după cele notate acolo, fără a ști contextul) că „școala ar trebui să ne ofere mai multă încredere și să ne ajute să prindem mai multă încredere în noi”. De acord, dar din nou nu e suficient. Ea mai trebuie și să moduleze avântul binefăcător al copilăriei, să arate celor mici și pericolele care îi pasc, ispitele și greșelile în care ar putea să cadă. Altfel, vorba aceea, se pot da cu capul de pragul de sus. Încrederea fără prudența pe care o propovăduiesc profesorii nesuferiți seamănă mult cu curajul celui care se ia la trântă cu un urs pentru că așa a văzut într-un film de Oscar.

De fapt, trecerea unui prag presupune o tehnică în care nerăbdarea se amestecă subtil cu întârzierea. Și tocmai acest amestec face și ca școala să fie ceea ce ar trebui să fie: o minunată aventură a cunoașterii și nu o scurtătură către o carieră de succes.

Publicitate și alte recomandări video