Caută 
Incinerarea – Cuvântul Domnului „Trupul nu folosește la nimic”: argument pro sau contra? Explicațiile unui cunoscut preot din cadrul Mitropoliei Moldovei
3 MIN
În creștinism, trupul este cinstit deopotrivă cu sufletul tocmai pentru că împreună alcătuiesc omul. Ele pot fi separate, dar numai pentru o vreme, de aceea și credem în învierea morților cu trupul.
Sfântul Apostol Pavel învață, prin analogie cu grăuntele care se pune în pământ spre a rodi, că „se seamănă (trupul) întru stricăciune, înviază întru nestricăciune; se seamănă întru necinste, înviază întru slavă; se seamănă întru slăbiciune, înviază întru putere; se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc” (I Corinteni 42-44). Așa cum agricultorul poartă de grijă de semințele puse în pământ, și noi purtăm grijă de trupurile celor adormiți, puse în cimitire (cuvânt care vine din grecescul koimetirion – „dormitor”). Și așa cum nu dăm foc celor dragi nouă când ei se duc la culcare (chiar și dacă ei ne-ar cere aceasta!), tot așa nu incinerăm pe cei „adormiți” (sau, mai exact, trupurile lor neînsuflețite), chiar și dacă și-ar exprima o astfel de dorință înainte de a muri. Mai ales că nu mai avem cum să aflăm dacă nu cumva aceștia s-au răzgândit, după momentul morții.
Cuvântul: „trupul nu folosește la nimic” (Ioan 6, 63), rostit de Domnul pe când le vorbea ucenicilor despre faptul că El este Pâinea care S-a pogorât din cer (și pe care noi o primim și azi în Sfânta Împărtășanie), sună, în context, așa: „Duhul este cel ce dă viață; trupul nu folosește la nimic” (Ioan 6, 63). Altfel spus, în sine, orice trup nu înseamnă nimic, căci nu de acolo vine viața noastră. El este modul prin care sufletul se face vizibil, este componenta palpabilă a omului – singura ființă ce este, deopotrivă, alcătuită din cele văzute (spirituale) și din cele nevăzute (materiale). Demnitatea trupului vine din faptul că este trup al unei persoane. Iar ordinea firească este aceea în care trupul se supune sufletului, iar sufletul se supune (implicit cu trupul său) lui Dumnezeu. Iată de ce discuția asupra alegerii între înmormântare și incinerare este una esențială și merită zăbovit pe îndelete asupra ei. Pentru că (inclusiv) ceea ce alegem să facem cu trupul „neînsuflețit” ne arată de fapt ce fel de credință avem, cât de creștini suntem.
Mântuitorul a vindecat multe persoane și de boli trupești, nu doar de cele sufletești, pentru a arăta că a venit să vindece omul în integralitatea lui, trup și suflet. Să ne reamintim momentul în care Hristos îi vindecă pe cei zece (v. Luca 17, 11-19) de o boală – lepra – ce roade încet, dar sigur, trupul, cel bolnav trăind, practic, pe viu, o stare de descompunere pe care o putem constata la trupurile celor decedați. Domnul nu le-a spus: „Ce importanță are ce se întâmplă cu trupurile voastre, răbdați ca să vă mântuiți sufletul !”, ci i-a vindecat mai întâi de lepră și abia apoi – și doar pe acela care s-a întors la Dânsul, cu recunoștință – l-a vindecat și l-a dezlegat de păcate, spunându-i: „credința ta te-a mântuit!” (Luca 17, 19).
Nouă nu ne stă în putere a opri putrezirea, în pământ, a celor decedați (acesta este un dar al lui Dumnezeu pe care-l primesc, uneori, cei cu viață sfântă, de la care avem azi ceea ce numim sfinte moaște), dar ceea ce stă în puterea noastră, aceea facem: îi oferim trupului demnitatea de a se „odihni în pace”, lăsând la alegerea lui Dumnezeu ceea ce se va întâmpla mai departe.
Publicitate și alte recomandări video
Îți recomandăm
