Încredințare că suntem iubiți de Dumnezeu

Nu o „rezolvare” magică a problemelor noastre

În Duminica Floriilor învăţăm că a-L primi pe Domnul în Ierusalimul fiinţei noastre (adică şi euharistic) nu se poate decât lepădând pe omul cel vechi (faptul că îşi puneau hainele pe jos în calea Sa) şi lucrând virtuţile bineplăcute Lui (simbolizate de „stâlpările” pe care le ţineau în mâini). De asemenea, Îl putem primi doar ca Mântuitor, căci aşa Îl numeau, acum două mii de ani, cei ce strigau: „Osana Fiului lui David; binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului!” (Matei 21, 9). Mântuitor, adică Eliberator – Cel ce ne scoate din robia păcatului. De unde înţelegem că în taina spovedaniei sau în cea a împărtăşaniei intrăm într-o relaţie personală cu Dumnezeu, prin Fiul Său. Acest aspect este foarte important şi trebuie să insistăm asupra lui, mai ales în condiţiile în care, şi sub influenţa unor spiritualităţi panteiste, creştinul are tendinţa de a vedea în cele două taine o „rezolvare” magică a problemelor sale, nu o legătură personală cu Cel ce îi vindecă.

Primirea Domnului în viaţa noastră nu poate fi fără de cutremur („toată cetatea s-a cutremurat” –  Matei 21, 10). El vine să ne cureţe de tot ceea ce este rău în fiinţa şi în viaţa noastră, cum s-a întâmplat ulterior intrării Sale în Ierusalim. Alungarea celor ce vindeau şi cumpărau în templu, răsturnarea meselor schimbătorilor de bani şi a scaunelor celor ce vindeau porumbei (cf. Matei 21, 12) înseamnă o curăţire a noastră de toată mentalitatea lumească, de modul trupesc de a trăi. Din „peşteră de tâlhari” El face cu adevărat o „casă de rugăciune” (Matei 21, 13), adică în loc de a mai convieţui cu demonii care ne tâlhăresc, avem şansa de a intra în comuniune cu Dumnezeu. Drept e că, adesea, deşi spovediţi şi împărtăşiţi, noi Îl răstignim iarăşi, precum evreii care, după ce I-au adus osanale, L-au dat apoi la moarte, influenţaţi de mai-marii lor (şi, de fapt, de satana cel ce i-a inspirat spre aceasta). Dar şansa de a pune din nou început bun rămâne intactă, prin mila Celui ce este „multmilostiv, îndelung răbdător şi iubitor de oameni”.

Un alt lucru demn de remarcat, în acest context, este că, după intrarea triumfală în Ierusalim, Domnul se retrage în Betania, nu rămâne peste noapte în cetate. Ceea ce ar putea însemna că El nu vine să împărăţească în sensul lumesc al cuvântului, adică să ne stăpânească şi să ne dirijeze ca pe nişte roboţei, ci vine să ne elibereze şi să ne redea demnitatea de fii de împărat, spre a ne îndumnezei.

Demnitatea trupului omenesc

Învierea Domnului înseamnă şi restaurarea legăturii fireşti dintre sufletul şi trupul omenesc. Căderea primilor oameni a adus această ruptură, această continuă tensiune între suflet şi trup, care culminează cu moartea, adică separarea lor provizorie. Trupul este bună slugă, dar rău stăpân, ne învaţă Părinţii Bisericii. Această reaşezare a ordinii fireşti între suflet şi trup de către Domnul a adus şi o redobândire a adevăratei demnităţi de către acesta din urmă. Despre suflet ca fiind nemuritor vorbeau până şi păgânii (mai ales în Grecia antică). Dar trupul, adesea era considerat ca fiind ceva rău sau ca „mormânt pentru suflet”. Or, Învierea aduce această mare noutate a unui altfel de trup – unul care nu are nevoie de mâncare, care nu oboseşte, care este atât de spiritualizat încât poate trece prin uşile încuiate. De aceea creştinismul pune accent pe grija pentru trup, dar nu o grijă spre a-i împlini poftele, ci una spre a-l curăţi şi înnoi, spre a-l reorienta spre cele de sus. În spovedanie sau în actul pocăinţei omul primeşte întotdeauna (sau are nevoie) de un canon care să fie făcut şi în trup. Pentru că şi împărtăşirea cu sfintele taine se face în trupul nostru, în mod concret, material, sub chipul pâinii şi al vinului. Dacă lucrarea de îndreptare nu se face şi în trupul nostru, în chip văzut, suntem în înşelare. Când vorbim despre „mântuirea sufletului” o facem nu spre a arăta că trupul nu are nevoie de mântuire, ci că el este chemat să slujească unui suflet care, la rându-i, se străduieşte să slujească lui Dumnezeu.

Rănile noastre, rănile Lui

Faptul că Mântuitorul a înviat cu trupul pe care, astfel, l-a restaurat, nu înseamnă că a şi şters orice semn al vieţuirii acestuia în perioada de dinainte de Răstignire. Semnele rămase după rănirea mâinilor Sale şi a coastei pot fi arătate apostolilor, spre a se încredinţa (mai întâi celor zece, apoi şi lui Toma). Asta înseamnă că şi noi, vindecaţi fiind prin spovedanie şi împărtăşanie, vom mai păstra semnele păcatelor care ne-au rănit, dar ele nu vor fi spre a ne aduce continuă suferinţă, ci spre a se arăta slava lui Dumnezeu care a lucrat în noi şi ne-a scos din cele ale întunericului. Ele rămân, cumva, parte din identitatea noastră, precum Sfântul Apostol Pavel încă se mai numea pe sine, chiar şi după mulţii ani de misiune printre neamuri, ca fiind un fost „prigonitor al Bisericii” (Filipeni 3, 6).

Din Duminica numită şi „a Sfântului Apostol Toma”, mai înţelegem şi că păcatul ne răneşte pe noi, dar şi pe Hristos. Precum Toma, noi căutăm, în sfintele taine, încredinţare că aceste răni au fost asumate de El şi ne străduim să I le dăm Lui, Celui ce a venit ca, prin rănile Lui, să vindece rănile noastre. Abia când ne convingem că El ne iubeşte atât de mult încât Îşi asumă toată rana produsă în noi de păcat, atunci exclamăm, o dată cu Toma, plini de uimire şi de recunoştinţă: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” (Ioan 20, 28).

Slăbiciunile noastre, loc de întâlnire cu El

Ultima duminică a lunii aprilie este dedicată femeilor mironosiţe (Marcu 15, 43-47, 16, 1-8). Cu toate acestea, pericopa evanghelică începe prin a ne relata cum un bărbat cucernic, „Iosif din Arimateea, sfetnic ales, care aştepta şi el Împărăţia lui Dumnezeu”, a cerut trupul lui Iisus de la Pilat. Putem sesiza aici imaginea credinciosului care, sfătuit de conştiinţa sa, aprins de dorul după Împărăţie, având binecuvântarea celui ce are porunca de a păzi şi oferi, cu bună rânduială, împărtăşania, se apropie şi se cuminecă. Iar Trupul şi Sângele Domnului sunt primite de noi în trupurile noastre slăbănogite şi aflate sub puterea morţii (simbolizate de mormântul în care a fost pus Domnul). Această împărtăşire a noastră nu este un capăt de drum sau un scop în sine. Cu toate puterile noastre sufleteşti (preînchipuite de femeile mironosiţe), ne tot apropiem de Domnul care este prezent în noi. Dar nu ne putem apropia oricum, ci aducând miresmele cumpărate – adică virtuţile pe care le-am lucrat cheltuind viaţa noastră ca să dobândim Viaţa cea adevărată. Suntem, atunci, cuprinşi de spaimă, pentru că, privind la slăbiciunea fiinţei noastre, nu ştim cum vom putea scăpa de patimile grele care ne împovărează sufletul. Dar dacă îndrăznim a ne apropia şi a lucra poruncile, cuminecaţi fiind, vom avea bucuria de a constata că piatra cea mare de la uşa mormântului nostru este răsturnată de o putere suprafirească: Însuşi Dumnezeu lucrează în noi şi înviază sufletul nostru, eliberându-l din robia păcatului.

Deloc întâmplător, la finalul pericopei, îngerul le îndeamnă pe femei să spună „ucenicilor Lui şi lui Petru că va merge în Galileea”. Asta arată că, deşi am greşit mult şi ne-am lepădat de Domnul (precum Petru) prin faptele şi gândurile noastre, totuşi Dumnezeu voieşte a se întâlni cu noi în acea slăbiciune a noastră, numită la modul concret. Este ceea ce suntem îndemnaţi să facem atunci când ne manifestăm pocăinţa, inclusiv prin mărturisirea cea de la scaunul de spovedanie. Să ne arătăm, adică, nu doar la modul general păcatele („sunt mândru, sunt lacom etc…”), ci şi să punem foarte precis degetul pe rana noastră, să conştientizăm cum anume ne lepădăm noi de El, ca să-I dăm voie, astfel, să tămăduiască acele răni ale noastre. Galileea neamurilor şi nu doar Ierusalimul cel sfânt este numit ca loc unde avem nevoie să-L vedem, întărind astfel ideea că Mântuitorul doreşte să vină nu doar în cele curate ale noastre, ci şi – mai ales! – acolo unde necurăţia şi păcatul ne stăpânesc. Este manifestă aici iubirea Lui care ne vrea pe deplin vindecaţi, pe deplin îndumnezeiţi, în toate ale noastre, fără rest.

Publicitate și alte recomandări video